Cred că este foarte important să înţelegem că Dumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pe cruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment în care trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintre noi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când cerem ceva în rugăciunile noastre presupunem prin implicaţie că o vom face cu toată însufleţirea pe care-o putem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi energia pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pe care ne-o va dărui Dumnezeu. Dacă nu vom proceda astfel, rugăciunea noastră nu va fi decât o pierdere de timp. Aceasta înseamnă că şi „Kyrie eleison” şi oricare alte cuvinte de felul acesta pe care le-am rosti trebuie să fie îndreptate către noi înşine.

Mintea noastră trebuie să fie formată, plămădită potrivit cuvintelor noastre, plină de ele şi în armonie cu acestea. Inima noastră trebuie să le accepte cu deplină convingere şi să le exprime cu toată puterea de care suntem capabili, iar voinţa noastră trebuie să le cuprindă şi să le prefacă în lucrare. De aceea, rugăciune şi lucrare trebuie să devină două expresii ale aceleiaşi situaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Dacă acestea lipsesc, ne pierdem timpul. Care este rostul de a-I vorbi lui Dumnezeu despre problemele noastre, dacă atunci când ne dă puterea să le combatem noi aşteptăm cu mâinile în sân până când El le va rezolva în locul nostru? Ce sens poate fi în repetarea unor cuvinte care au ajuns într-atât de tocite, atât de subţiate, de nesemnificative încât nu ne mai pot folosi decât la păstrarea unei relaţii cu Dumnezeu, care a ajuns atât de fragilă precum o pânză de păianjen?

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 85-86)