Fii atent mai întâi la ce faci tu
Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie, atâta timp cât o sprijinim şi o hrănim cu cea străină? Spuneţi-mi, poate un om să privească în acelaşi timp şi în faţă, şi în spate?
Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Mai aproape de conştiinţa noastră este păcatul nostru propriu, cuibărit în inima noastră. El ne amărăşte viaţa. Pentru el ar trebui să suferim durerea. El este duşmanul nostru. Pe el ar trebui să-l osândim si să-l izgonim din sufletul nostru dacă dorim să ne mântuim. Însă noi, în loc să facem acest lucru, îndrăznim către păcate străine şi cu asprime osândim pe aproapele nostru, chipurile, ca să-l îndreptăm. Dar ce mântuire putem să atingem atâta timp cât înecăm această tragică înşelăciune a păcătuirii într-o imaginară râvnă după nepăcătuire?
Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie, atâta timp cât o sprijinim şi o hrănim cu cea străină? Spuneţi-mi, poate un om să privească în acelaşi timp şi în faţă, şi în spate? Bineînţeles că nu! Tot astfel, nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască şi să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre. Îndată ce scormonim în traista dinainte, o uităm pe cea pe care o purtăm în spate. Iar acest lucru nu este nimic altceva decât exerciţiu întru răutate, gimnastică a urii, înaintare în dispreţuirea semenilor noştri. Osândirea este lăsarea păcatului propriu pentru a ne ocupa cu păcatele altora. Cine scormoneşte păcate străine se infectează de la ele şi se încarcă, totodată, cu un nou păcat la greutatea conştiinţei sale. Cel ce osândeşte este, parcă, nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. El caută şi însetează după otrava neputinţelor străine, ca să-şi umple cu ea sufletul.
Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu. Cât de pierzătoare pentru suflet este osândirea aproapelui, chiar în forma ei cea mai uşoară, se vede din următoarea pildă:
Într-o mănăstire doi fraţi cu o înaltă trăire duhovnicească au primit de la Dumnezeu darul de a-şi vedea unul altuia harul lui Dumnezeu. S-a întâmplat odată ca unul din ei să iasă în afara mănăstirii. În apropiere, chiar cu noaptea în cap, un om mânca, lucru care, după asprele reguli monahiceşti, era în neorânduială. Fratele l-a osândit pentru această neputinţă, zicându-i: „Prea de dimineaţă mănânci”.
Ziua următoare, în timpul Sfintei Liturghii, celălalt frate s-a uitat către primul şi s-a minunat, că nu vedea adumbrirea harului dumnezeiesc peste el. Ceea ce l-a mâhnit. Când s-a întors la chilia sa, şi-a întrebat fratele: „De ce n-am putut să văd asupra ta harul Duhului Sfânt, ca mai înainte? Ce-ai făcut?”. Acesta a răspuns: „Nu-mi amintesc să fi făcut vreun păcat”. Fratele său l-a întrebat din nou: „Să nu fi spus cuiva vreo vorbă rea?”. Abia atunci primul frate şi-a adus aminte că osândise, cu o zi înainte, pe fratele care mânca devreme şi şi-a mărturisit păcatul. După o lungă pocăinţă, păcatul lui a fost iertat și harul lui Dumnezeu din nou a început să se vadă odihnindu-se deasupra lui.
Dacă acest mare nevoitor, pentru o singură osândire, nevinovată la prima vedere, a pierdut văzuta adumbrire a harului, ce se va petrece cu sufletele noastre, când noi neîncetat osândim pe aproapele nostru şi nu vedem în aceasta nici un păcat?
Atâta timp cât noi purtăm traista cu păcate străine pe dinainte, iar pe cea cu păcatele proprii o ţinem la spate, nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Virtuos este numai acela care schimbă între ele traistele, care încetează să se mai ocupe cu păcatele străine şi se ocupă cu dezrădăcinarea propriilor vicii, aducând în acest fel lucrurile în rânduiala lor firească.
(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, p. 49-52)
Să așteptăm cu încredere bucuriile promise de Dumnezeu!
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro