Hrana care întreține viața duhovnicească sunt faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu. Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia. Vameșul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate și a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s-a mântuit (Luca 18, 10-14).

Și Fariseul ar fi putut să se mântuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveșmântat în smerenie. Dar el s-a trufit și tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.

Din cele spuse desprindem două învățăminte: 1. Faptele bune săvârșite cu mândrie nu sunt aducătoare de mântuire și 2. Pocăința smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârși fapte bune duce la mântuire.

Dar există și o a treia situație: săvârșirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândește să se pocăiască pentru aceasta?

Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împătimește mintea și pervertește inima. Omul acesta, continuând să trăiască trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu”. Firește, Dumnezeu poate să-l învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului orotodox, Editura Predania, București, 2010, p. 27)