Omul devine om numai prin împărtășire și participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în Frații Karamazov. Reluând o istorioară populară, redă povestea unei bătrâne care, foarte rea fiind în viața ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, tot străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viața ei, și-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerșetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii și a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agațe de ea nădăjduind să iasă și ei. Speriată și indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „Lăsați-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră”. În acest moment, ceapa se rupe și bătrâna cade înapoi în foc. Și acum se perpelește acolo.

Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră” n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoate pe toți din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră” și-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă, și-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi”, nu „eu”, „al nostru”, nu „al meu”. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”. Prima comunitate apostolică de creștini împărțea totul: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Toți cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obște” (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri dacă, vrem să fim creștini adevărați avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvățăm să împărțim firul de ceapă.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 40-41)