Cât de des ni se întâmplă să pierdem ocazia de a ajuta un sărac, de a ne arăta compasiunea faţă de un om aflat în suferinţă, de a cerceta un bolnav, de a bucura şi a da alina­re unui bătrân sau unui copil! Târziu ne dăm seama cât de mult am pierdut dezinteresându-ne de viaţa oamenilor cu care ne-am aflat în relaţie. Poate că sufletul le va fi fost co­pleşit de durere, sau le va ii fost apăsat de răul lumii, poate că un cuvânt bun din partea noastră, spus la timp, le-ar fi ri­sipit negura din suflet, care putea fi ameninţarea beznei veş­nice. Am avut deseori în preajmă un copil; am arătat oare un semn de iubire adevărată faţă de sufletul lui gingaş? Nu! Şi acel copil a crescut ca un om fară credinţă, rătăcind poate şi astăzi brambura, sau pe căile desfrânării, pentru că n-am ştiut să-l oprim la vreme.

Inimile bătrânilor sunt sfâşiate de singurătate, câţi dintre ei nu varsă lacrimi în taină? Noi trecem pe lângă ei fară să-i luăm în seamă şi, dintr-odată, venind moartea, ne trezim că nu mai putem face nimic pentru ei. Atunci, cuprinşi de o neputincioasă durere, venim la trupurile lor lipsite de viaţă, îi ducem la groapă oftând şi plângând. Dar e prea târziu, ochii lor închişi pentru totdeauna nu mai pot să ne vadă, gura lor nu ne mai poate vorbi, nimic nu mai putem face pentru ei! Ni se strânge inima, ne mustră conştiinţa, ne dăm seama tot ce am fi putut face şi n-am făcut, ne recunoaştem nepăsarea, neatenţia pe care nu le mai putem drege şi nici întoarce timpul înapoi.

Să fim „toţi într-un gând, compătimitori, iubitori de fraţi” (I Petru 3,8) până când mai este timp, să nu lăsăm de azi pe mâine, să ne grăbim să punem suflet în ajutorarea aproape­lui. Să fim sârguincioşi în a lucra Domnului.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 136)