Nu trebuie, fraţii mei întru Hristos Domnul, să-I cerem lui Dumnezeu să ne absolve de greutatea crucii noastre. Ea este grea, pentru că grele sunt greşelile noastre.

Odată, un creştin s-a rugat lui Dumnezeu astfel: „Doamne, rogu-te, ia-mi crucea, că nu mai pot s-o duc, e prea grea, prea mare, uşurează-mi-o, micşoreaz-o! Am încercat, am postit, m-am rugat, dar n-o mai pot duce! Mi-ai dat o cruce mai grea decât a altora, Doamne...” S-a dus şi a spus acestea unui duhovnic. Duhovnicul, ştiind că pentru a se întoarce acasă, creştinul avea de trecut peste un râu, l-a întrebat: „Dacă n-ar exista pod peste râu, cum ai trece?“ Creştinul a răspuns: „ Voi căuta o bârnă de lemn şi o voi arunca dintr-un mal într-altul şi voi trece pe ea”. Înţeleptul duhovnic i-a spus: „Adu-mi bârna pe care vrei să treci ”. Creştinul i-a adus lemnul, acesta fiind exact cât îi trebuia să ajungă de pe un mal pe celălalt. Dar, părintele l-a întrebat: „Nu ţi se pare că e prea greu, cum o să-l duci până la râu?” „Aşa-i, părinte” - a răspuns omul. „Ei bine - a mai zis duhovnicul - să tăiem cât de puţin din el”. Au tăiat o bucăţică, foarte mică, socotind că nu va fi nimic rău dintr-atâta. Voios că s-a uşurat cât de cât povara, creştinul a mers la râu şi a aruncat bârna cu unul din capete pe celălalt mal, dar a constatat că, oricât de mică fusese bucata tăiată, exact aceea lipsea pentru a putea trece apa.

Creştinul acela a înţeles că, refuzându-şi crucea personală, şi-a micşorat şansa de mântuire. Iar noi înţelegem că Hristos ne cheamă nu să ne lepădăm crucea, ci să I-o aducem Lui, căci numai El ne va ajuta să nu ne prăbuşim sub greutatea ei.

(Casian, Episcopul Dunării de Jos, Scara Căinței, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2003, p. 106)