Între singurătatea slăbănogului și setea samarinencei

Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viață de toți și de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viață – ce cumplit nonsens.

Între singurătatea slăbănogului de pe malul scăldătorii Vitezda și setea femeii samarinence este cale de un pas.

Singurătatea este o pătimire cumplită. Poate cea dintâi dintre pătimiri. „Să nu fie omul singur pe pământ” – este nu numai o constatare divină ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul de la Vitezda era un om singur. Păcatul aduce după sine boli și, de cele mai multe ori, însingurare. „Doamne, cât mai sunt de singur și cât de pieziș” – oftează marele Arghezi.

Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viață de toți și de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viață – ce cumplit nonsens.

Setea omului este o altă pătimire. Viața este o adâncă sete cu neputință de potolit. Însetăm după ceva veșnic nou. Te saturi de o realitate și ți se face dor de alta – cumplită nestatornicie.

Iisus i-a zis femeii samarinence: Dă-mi să beau!, iar pe cruce, în agonie, a strigat: „Mi-e sete!”. Acum, la fântâna lui Iacov, a fost refuzat; atunci, pe Golgota, a primit oțet.

(Părintele Sever NegrescuFărâmituri de cuvinteEditura Doxologia, Iași, 2011, pp. 36-37)

De la același autor

Ultimele din categorie