Întruparea – un act vrednic de Dumnezeu

Biserica a afirmat că Fiul lui Dumnezeu a pătimit în realitate şi nu doar în aparenţă; că Fiul S-a întrupat şi a pătimit, iar nu Tatăl; că implicarea Fiului în pătimire nu a diminuat statutul Său divin, fiindcă Întruparea a fost actul suprem al compasiunii divine şi astfel a fost foarte adecvată şi proprie lui Dumnezeu.

Înainte de controversa nestoriană, Biserica s-a opus la trei interpretări greşite ale persoanei şi lucrării lui Hristos: (1) Hristos a fost o fiinţă divină şi, prin urmare, nu putea pătimi (dochetism); (2) Dumnezeu Tatăl a luat temporar forma Fiului pătimitor cu preţul divinităţii şi transcendenţei Sale depline (patripasianism); (3) Hristos a fost implicat în schimbare, naştere, pătimire şi moarte, prin urmare nu putea să fie cu totul divin (arianism). După ce a eliminat toate cele trei opinii extreme, Biserica a afirmat că Fiul lui Dumnezeu a pătimit în realitate şi nu doar în aparenţă; că Fiul S-a întrupat şi a pătimit, iar nu Tatăl; că implicarea Fiului în pătimire nu a diminuat statutul Său divin, fiindcă Întruparea a fost actul suprem al compasiunii divine şi astfel a fost foarte adecvată şi proprie lui Dumnezeu.

Justificarea Întrupării ca act vrednic de Dumnezeu este o temă comună a apologeticii creştine împotriva păgânilor înclinaţi spre filosofie, a căror concepţie despre Dumnezeu nu îngăduia posibilitatea ca Dumnezeu să Se fi golit pe Sine.

(Paul Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, Traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, 2013, p. 38)

De la același autor

Ultimele din categorie