După ce afli starea păcătoasă în care te afli, deodată simţi un fior, un cutremur care îţi străbate toată fiinţa. Mâinile ţi se strâng cu căldură, graiul ţi se stinge şi ochii încep a izvorî lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe sunt acestea... Sunt lacrimi de căinţă... Sunt lacrimi care vestesc că se va naşte un om nou, o făptură nouă.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de parcă-i murise toată familia.

– Ce ţi s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi aşa de tare, l-am întrebat eu? Ţi-a murit cineva din casă sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?

– O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut nicio pagubă de felul acesta… Eu mă plâng pe mine însumi... plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu... Eu plâng pentru că mi-am risipit averea cea sufletească.

– Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tău.

(Preotul Iosif Trifa, Oglinda inimii omului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, p. 41)