Mulți credincioși, citind și auzind că mândria este un mare păcat, nu mai laudă niciodată pe nimeni, nici chiar pe copii, de frică să nu cadă în mândrie. Eu când aud pe câte cineva care, plecând capul cu prefăcută smerenie, începe să îndruge la „Vai, părinte, nu mai spuneți, că o să cad în mândrie”, îl întreb dacă nu cumva în restul timpului se află în smerenie. De regulă, acești oameni sar ca fripți, se smintesc când îi îndemni la normalitate.

„Cum să lauzi pe cineva? Că pe urmă și-o ia în cap!” Oamenii nu înțeleg că și lauda și mustrarea sunt pentru oameni și că prin amândouă se modelează omul. Multe familii credincioase, care își educă copiii într-un zelotism exagerat, ținându-i în picioare ore întregi la paraclise și acatiste, se miră ca aceștia, când se apropie de adolescență, încep să nu mai umble la biserică.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 57-58)