Biserica doreşte ca toţi creştinii să fie curaţi la inimă, liberi, bucuroşi şi împăcaţi. Şi, când vorbeşte despre luptă, asceză, întristare, jale şi frică, în sens duhovnicesc, nu voieşte să chinuie şi să înspăimânte. Ci îngăduie o singură luptă, întru împlinirea mântuirii. Aşadar, lupta duhovnicească nu are nimic din caracteristicile anxietăţii.

Asceza nu este lipsită de discernământ, întristarea este pentru Dumnezeu – Care S-a întristat pentru om, din pricina neascultării sale –, jalea este de bucurie aducătoare, iar frica este respect şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu Atotputernicul.

Astfel, Biserica foloseşte mijloace preventive, ca nu cumva omul să fie atras în valurile consumismului, în belşug deşănţat şi, în general, în orice fel de exces. Propunerea Bisericii – o viaţă ascetică, în post, înfrânare, sărăcie, linişte, smerenie şi simplitate – este reacţia puternică şi constantă în faţa unei societăţi fără zăgazuri, fără îndatoriri, respect şi demnitate. Corecta utilizare a bunurilor materiale pune la încercare raţiunea, sensibilitatea şi generozitatea omului.

(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, 2005, pp. 17-18)