Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Relațiile cu aproapele

Să ne referim acum la câteva exemple din mănăstire, ca să vedeți cum se rânduiește acolo viața de zi cu zi a monahilor. Vrea cineva să se ducă la chilia unui frate? Va chibzui în sinea lui: Nu cumva este oră de rugăciune? Dacă este ora de rugăciune nu se va duce, îl va respecta pe fratele. Dacă însă înțelege că în ceasul acela citește sau face altceva, va bate la ușă și va zice: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...” Pun adică pe sfinți înainte și intru înăuntru, pentru ca sfinții să fie cei ce ne unesc. Vedeți ce frumos obicei este acesta?

De asemenea, Marele Vasile, într-un canon al său pentru monahi, zice că nu se îngăduie ca cineva să grăiască în deșert pe seama altuia. Ne întâlnim, de exemplu, cu cineva ne salutăm și întrebăm: „Ce faci? Ce face Kostas?” Și răspunde celălalt: „A, bietul de el, ce-a pățit!” Așa și pe dincolo... Cele pe care le spui despre „bietul de el” este virtute? Este laudă? Este cinste pentru acela? De ce pomenești numele lui, de vreme ce el nu este în fața ta? Dacă ar fi, ți-ar fi teamă să vorbești. Dar acum dacă nu este, pentru ce nu respecți și nu te temi de îngerul lui care este prezent, de Hristos Care este printre noi? Și continuă același canon că nimănui nu i se îngăduie să râdă pe seama altuia. Să presupunem că cineva a făcut ceva rău. Îl văd eu, fac semn, ca să-l vadă și ceilalți și să râdă. Dacă faci așa ceva, „despărțenie o săptămână”, zice Marele Vasile[1]. De ce? Fiindcă nu pe seama altuia ai râs. De Hristos putem să râdem? De icoana lui Hristos putem să râdem?

Zice încă Sfântul Vasile cel Mare că nu trebuie nimeni să-l îndrepte pe altul sau să-l ocărască. Îmi spui tu una, îți răspund și eu. Tu răspunzându-mi împotrivă, eu îți aduc argumente. Tu insiști, și eu îți zic: Vino mâine iarăși să citesc și să vorbim din nou. Astfel nici oameni nu suntem, nici nu aparținem vreunei Împărății. E nevoie să fim foarte atenți. Mai vedeți și altceva în legătură cu asta. Te duci, de exemplu, la casa unei rude, la o verișoară și începi și spui, și spui... Picotește sărmana, se uită când vei pleca, tu începi din nou cuvântul de la capăt, aceea își face cruce poate pleci, dar tu insiști. Devii un om agasant. Niciodată să nu devii plictisitor, zice Sfântul Vasile cel Mare, care era un atât de mare ascet. Deși devenise gârbovit de la multa nevoință, era un om atât de sociabil! Și continuă: „Să fiți prietenoși în conversații”. Când discutați cu cineva fața voastră să fie plină de voioșie, de zâmbet. „Dulce la vorbire”, când vorbești, să curgă dulceață, să curgă miere din gura ta. Și niciodată să nu vorbești aspru și să spui cuvinte grele. „Niciodată aspru, chiar dacă trebuie să pedepsești”[2]. Și dacă trebuie să faci observație altuia, ca să-l îndrepți, fiindcă ești dascălul lui, profesorul, duhovnicul, tatăl, mama, să-l îndrepți cu mare blândețe, pentru că, dacă va fi rănit, își va închide inima și va deveni mai rău.

Un alt canon pentru monahi, al Sfântului Teodor Studitul, zice: „Când osândești pe vreun om, când îl clevetești, patru luni mâncare uscată”. Ce înseamnă mâncare uscată? Puțină pâine și puțină apă. Vedeți cât de mult îl cinstește pe om? Și un alt canon zice: „Clevetitorul patruzeci de zile nu se va împărtăși”. Și gândiți-vă că monahii se împărtășeau în fiecare zi. Dacă noi ne împărtășim de patru ori pe an, aceasta înseamnă zece ani oprire de la Sfânta Împărtășanie.

Și mai este ceva încă și mai rău: răzbunarea. Mi-ai făcut un rău și eu mi-l amintesc. După un an sau doi vii să-mi ceri ceva și eu îți zic: „Îți amintești că nu mi-ai dat lucrul acela pe care ți l-am cerut? Pentru răzbunare, Sfântul Neofit zăvorâtul, zicea către monahii lui:  „Dacă te răzbuni, despărțenie pentru toată viața”. Despărțenie înseamnă că îl scoteau pe monah din obște să mănânce separat. Să nu aibă comuniune cu ceilalți. Acest lucru era foarte greu.