Omul este desăvârșit liber să se îmbete cu ce vrea

Voia noastră, încăpățânarea noastră, patima noastră, păcatul sunt o beție mai rea decât cel mai tare vin. Mă las fără grijă în voia acestor beții și sunt rezervat când vine vorba de descoperirea Duhului Sfânt în viața mea. Dacă nu ne îmbătăm de Mângâietorul, ne vom îmbăta în chip de nemângâiat de demon și de feluritele lui uneltiri și meșteșugiri. Omul este desăvârșit liber să se îmbete cu ce vrea. Astăzi, o știți bine, omul se îmbată  de bani, de trup, de slavă, de băuturi alcoolice și de narcotice. Chiar și pentru creștinii noștri căutarea și dobândirea Duhului Sfânt constituie ceva uitat, greu, necunoscut, abstract, imposibil de îndeplinit și fantastic. Ceva despre care vorbesc mai mult ereticii, cum sunt rătăciții aceia Penticostali.

Dobândirea Duhului Sfânt (V)

Omul întru care s-a sălășluit Duhul Sfânt trăiește înlăuntrul lui împărăția cerurilor cea atotbucuroasă, are o puternică simțire a celor din urmă, simte bine provizoratul vieții prezente și arată un chip care mărturisește altora trăirea lui, devenind astfel martor al Împărăției lui Dumnezeu. Martor nu este numai cel ce mărturisește, arată, ci și cel care luptă, agonizează, războiește cu răbdare puterile răului, cu purtare de grijă și neîncetat. Omul care este influențat, tulburat și atras de demon, fără să înțeleagă vreodată prea mult acest lucru, îi influențează, îi tulbură și îi atrage și pe ceilalți în răutate și viclenie. Uneori, desigur, poate să fie cât se poate de  politicos, plin de bunătate și bunăvoință, convingător și puternic. Dar în final dă și lasă în urma lui tulburare. Atotvicleanul demon, cu experiența uriașă pe care o are să războiască pe om de mii de ani, găsește victime acultătoare, prin intermediul cărora îi nenorocește și pe alții în diferite chipuri. E nevoie de multă atenție. Vine de exemplu un domn cumsecade și îți spune într-un fel foarte frumos: „Binecuvântate frate, de ce mergi în continuu la Biserică, nu este nevoie. Dumnezeu este pretutindeni. Unde zice Sfânta Scriptură să mergem la atâtea biserici? Fă rugăciunea ta acasă la tine. Dumnezeu te aude oriunde ai fi. Nu este nevoie să mergi la biserică regulat”. Să nu ai nici o îndoială că omul acesta a fost instrumentul celui rău. Nu este nevoie de prea mult ca să cădem din lumină în întuneric.

Noi, iubiții mei, cu viața și cu faptele noastre mărturisim oare că suntem „fiii luminii și ai zilei”? Nu cumva în definitiv nici nu vrem în locul central al inimii noastre pe Dumnezeu? Nu cumva considerăm că vom fi subjugați de Duhul Sfânt și nu vom mai putea face din viața noastră ceea ce voim noi? Mă tem foarte tare că se întâmplă cam așa.  Ne e teamă să nu pierdem deplina noastră independență. Socotim că prezența Duhului Sfânt în viața noastră ne va limita, ne va marginaliza și ne va izola. Socotim și noi că Apostolii erau beți în ziua Cincizecimii. Ne e teamă să nu ni se spună și nouă că suntem beți. Da, este o dulce, ușoară, frumoasă, extraordinară beție prezența Duhului Sfânt în viața noatră. Pentru ce ne temem atât de această beție și nu ne temem deloc de înfricoșătoarea beție a mândriei, a slavei deșarte, a iubirii de arginți, a iubirii de plăceri, a iubirii de sine? 

Voia noastră, încăpățânarea noastră, patima noastră, păcatul sunt o beție mai rea decât cel mai tare vin. Mă las fără grijă în voia acestor beții și sunt rezervat când vine vorba de descoperirea Duhului Sfânt în viața mea. Dacă nu ne îmbătăm de Mângâietorul, ne vom îmbăta în chip de nemângâiat de demon și de feluritele lui uneltiri și meșteșugiri. Omul este desăvârșit liber să se îmbete cu ce vrea. Astăzi, o știți bine, omul se îmbată  de bani, de trup, de slavă, de băuturi alcoolice și de narcotice. Chiar și pentru creștinii noștri căutarea și dobândirea Duhului Sfânt constituie ceva uitat, greu, necunoscut, abstract, imposibil de îndeplinit și fantastic. Ceva despre care vorbesc mai mult ereticii, cum sunt rătăciții aceia Penticostali.

Sufletul nostru este de la Dumnezeu, iar păcatul este de la demon. Dacă sufletul se predă liber lui Dumnezeu și trăiește în acord cu dumnezeieștile porunci, atunci viața este un Rai încă de acum. Dacă însă omul se predă păcatului, atunci pregustă osânda iadului.  Păcatul este ceva mișcat de demon și vrea să omoare sufletul. Sufletul se eliberează din legăturile păcatului numai prin pocăință. Fiecare păcătos devine, într-un fel sau altul, un anti-dumnezeu și un heomah[1]. Potrivit Sfântului Iustin Popovici, prin iubirea lui de păcat, omul este condus la sinucidere duhovnicească, de vreme ce păcatul ucide omul. În această stare, este cu neputință ca omul să simtă prezența Duhului Sfânt în viața lui. Numai printr-o credință nezdruncinată în Dătătorul de viață, Hristos, și prin pocăință sinceră poate cineva să regăsească vitalitatea harului Duhului Sfânt și se poate umple de har și bucurie.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

[1] Adică luptător împotriva lui Dumnezeu, vrăjmaș și potrivnic al Lui.

De la același autor

Ultimele din categorie