Pocăința șterge consecințele neascultării

„O fiule, ceea ce nouă şi ţie însuţi ni se părea a fi de folos, noi te-am sfătuit, iar tu, petrecând tot întru aceeaşi nesupunere, numaidecât vei cunoaşte care este rodul ne­supunerii”. Încă nu luaseră sfârşit cele spuse de Marele, că ticălosul Auxentie, începând să tremure, nu ştiu de unde, în tot trupul, a căzut pe pământ, făcându-se astfel pentru nenorocirea sa ca un vrednic de plâns.

În Lavra Cuviosului Părintelui nos­tru Eftimie era un frate oarecare de neam asiatic pe nume Auxentie, aflându-se iscu­sit la slujba catârilor. Îndemnat fiind acesta de Dometian, iconomul mănăstirii, să intre sub slujba aceasta, se zăbovea şi nu asculta. Iar lucrul fiind de nevoie şi de trebuin­ţă, luând iconomul cu sineşi pe Ioan şi pe Chirion preoţii, iarăşi poftea pe Auxentie să intre sub slujbă; iar de vreme ce şi aşa era neascultător, iată, venind sâmbăta, când se putea întâlni cu Marele, iconomul a adus aminte Sfântului toate cele despre Auxentie, iar acela, îndată trimiţând, a chemat degrabă pe fratele, pe care l-a sfătuit a asculta şi a nu fi nesupus şi neplecat, purtându-se întru sin­gură voia sa, şi să nu lepede slujba cea trebu­itoare de obşte fraţilor.

Iar el, nici de rugăminte, nici de o faţă ca aceasta sfiindu-se, lepădându-se la arătare, găsea felurite pricini pentru a-şi ară­ta stăpână voia sa: o dată, cum că este străin de loc şi limba acestuia nu o pricepe; a doua, din pricina bântuielilor trupului şi a felurite­lor meşteşugiri ale vicleanului, „ca nu cum­va, zicea, afară de ochii voştri aflându-mă, să mă împiedice şi lucru al răutăţii sale să mă arate; iar pe lângă acestea, ca nu cumva cu griji şi tulburări obişnuindu-mă, să ră­mân de aici înainte neînduplecat şi nepotri­vit către linişte [isihie] şi liniştirea sufletului”. Unele ca acestea zicând şi vătămarea sufle­tului - ca pe una ce părea îndestulată spre milostivirea Sfântului - punând-o înainte, Marele Eftimie zise iarăşi: „Dar ne vom ruga lui Dumnezeu, fiule, ca să nu te arăţi robit în nici una din cele vătămătoare ascultării; căci al lui Dumnezeu este glasul Care zice: «N-am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc» (Matei 20, 28) şi «nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, a Tatălui»” (Ioan 5, 30).

Către acestea însă, mai vârtos învârtoşându-se Auxentie, şi nicidecum supunându-se, cu mai multă asprime purtându-se şi dumnezeiescul Eftimie cu el, i-a zis: „O fiule, ceea ce nouă şi ţie însuţi ni se părea a fi de folos, noi te-am sfătuit, iar tu, petrecând tot întru aceeaşi nesupunere, numaidecât vei cunoaşte care este rodul ne­supunerii”. Încă nu luaseră sfârşit cele spuse de Marele, că ticălosul Auxentie, începând să tremure, nu ştiu de unde, în tot trupul, a căzut pe pământ, făcându-se astfel pentru nenorocirea sa ca un vrednic de plâns. Iar cei de faţă dintre fraţi, rupându-şi sufletele pentru dânsul, aşa nemiluit aflându-se el, se rugau lui Eftimie şi se cucereau ca să-i ajute celui ce zăcea, care pentru neascultare a pă­ţit o amară cădere ca aceasta. Iar el, către cel aşa neplecat şi neascultător, gata era a ascul­ta; pe care şi apucând-l de mâini, a sculat pe Auxentie care încă tremura – care mai prin toate mădularele suferea munciri –, apoi, ca pe o doftorie însemnând peste el semnul crucii, dezlegă omului pătimirea şi sănătos îndată arătându-l pe dânsul.

Îndreptându-se Auxentie şi venind întru pomenirea neascultării, încă pricepând şi patima cea căzută peste dânsul, şi nu necunoscând că lucrul era singur al neascultă­rii, încă mai mare judecată i se cerea de la conştiinţă, căinţa intrând într-însul cumplită; de aici a şi căzut la Eftimie, cerând atât iertăciune pentru cele făcute până atunci, cât şi întărire pentru cele viitoa­re. Iar el îndată i-a iertat lui (căci cum ar putea sufletul ce abia s-a abătut spre iuţime să nu voiască a alerga spre milostivire?), şi pe cea [viață, nevoință] viitoare, prin rugăciune întărindu-i-o, acela cu dulceaţă şi cu osârdie a luat asupră-şi slujba catârilor.

Şi aşa pedeapsa Domnului, ca să zicem după Dumnezeiasca Scriptură, deschide urechile şi mintea cu dinadinsul o adaugă [sporeşte]; şi cel ce, mai-na­inte de a se smeri, prin nesupunere a greşit, după smerenia cea din pedeapsă, gata către ascultare s-a cunoscut.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 184-185)

Ultimele din categorie