Pe măsură ce omul împlinește dumnezeieștile porunci, puterea dumnezeiască dintr-însul se face tot mai vădită; cu orice faptă bună ce o face omul, iese tot mai mult la iveală chipul dumnezeiesc ce se află în el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice. Dumnezeu nu silește pe om și cu atât mai mult nu-i poruncește să-L iubească; dar prin iubirea-împlinire a poruncilor, omul se face moștenitor al vieții de veci. Și fiindcă Dumnezeu pentru om a gătit Împărăția Sa de la întemeierea lumii și voiește ca toți să o dobândească, de aceea poruncește: „Fiți desăvârșiți!”, „Fiți sfinți!”, „Fiți milostivi, asemenea Tatălui Celui ceresc, ca să fiți de-a pururi împreună cu El”. Împlinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat lui Dumnezeu, cum se întâmplă cu poruncile omenești, ci este o datorie față de noi înșine, interesul cel mai de temelie al vieții noastre.

Sunt însă oameni care, neînțelegând aceasta, văd în poruncile-dragoste de Dumnezeu, o povară greu de purtat, ca pe ceva făcut pentru altcineva și nu pentru sine și-și fac socoteala greșită că pot duce o viață păcătoasă, străină de Dumnezeu și totodată vor putea să se bucure și de bunătățile ce le aduce viețuirea împreună cu Domnul. „Nu te grăbi cu pocăința, îl îndeamnă vrăjmașul, ai destulă vreme până la moarte! Nu știi că Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv?” Și omul neînțelept ascultă șoapta celui rău, duce mai departe căsnicie cu păcatul, trăiește o viață creștină searbădă, mângâindu-se cu socotința mincinoasă că Dumnezeu îl va ierta, cu mila Sa cea nemăsurată, precum a iertat pe fiul risipitor, pe desfrânata și pe tâlhar.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 24-25)