Prin pocăinţă s-au tămăduit şi sfinţii

Şi ştim din spusele Evangheliilor că Apostolul Petru a plâns cu amar. Putem oare pricepe plânsul Apostolului? Din nefericire, nu-l putem înţelege în toată plinătatea lui, căci nu avem trăirea Apostolului.

Fără îndoială, Dumnezeu este sfânt şi desăvârşit în sens absolut. Însă cei uniţi cu El ajung la desăvârşire în sens relativ. Sfinţenia mădularelor Bisericii nu este nici individuală, nici morală, ci este sfinţenia Capului Bisericii, adică a lui Hristos. Când spunem că sfinţii sunt cei care au fost tămăduiţi, înţelegem că s-au unit cu Dumnezeu. Ei simt unirea ca pe o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, este vădirea limpede a faptului că Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul lor, iar rugăciunea minţii arată că mintea lor este luminată. Luminarea minţii este deci tămăduirea omului. Sau, mai exact, putem spune că este începutul tămăduirii, care se continuă. Deci este posibil ca sfinţii să fi făcut unele greşeli în viaţă, dar mintea lor a fost luminată, a fost îndreptată către Dumnezeu, a fost pusă în bună rânduială. Iar dacă se întâmplă să cadă în păcat, sunt cuprinşi de o mare căinţă. Dau un exemplu. Apostolul Petru a ajuns la vederea Luminii celei necreate pe Muntele Tabor. Această vedere a lui Dumnezeu în slava Sa s-a săvârşit prin îndumnezeirea Apostolului. Apostolul a fost preschimbat şi, prin preschimbarea sa, a văzut Lumina cea necreată. A văzut slava dumnezeirii lui Hristos, care ţâşnea din trupul Său îndumnezeit. Totuşi, patruzeci de zile mai târziu, a căzut în păcatul lepădării de Hristos. Şi ştim din spusele Evangheliilor că Apostolul Petru a plâns cu amar. Putem oare pricepe plânsul Apostolului? Din nefericire, nu-l putem înţelege în toată plinătatea lui, căci nu avem trăirea Apostolului. Din pricina trăirii sale de mai înainte, căinţa Apostolului s-a vădit a fi deosebit de dureroasă şi amară. Mintea sa - care dobândise experierea lui Dumnezeu - şi-a înţeles îndată căderea, iar căinţa ei nu cunoştea margini. Şi credem că îşi va fi adus aminte întreaga viaţă de această căinţă, de acest plâns amar. Deci spunem că sfinţii sunt tămăduiţi, în înţelesul că îşi dau seama pe dată de greşelile lor şi sunt în stare de o adâncă pocăinţă, pe care noi nici nu o bănuim, ajungând astfel la şi mai mari măsuri ale sfinţeniei. însă cei netămăduiţi cu sufletul pot săvârşi cele mai mari păcate, şi nu numai că nu se neliniştesc, ci le socotesc a fi lucrul cel mai firesc.

(Mitropolit Hierotheos VlachosBoala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura Sophia; p. 27)

Ultimele din categorie