Când ești rănit sufletește, din căderea în păcat prin neputință ori răutate, nu te împuțina cu duhul și nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu și zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aștepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă și neputincioasă. Nu era de așteptat decât cădere și prăbușire”. Și aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ți inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ți patimile rele și mai ales acea pasiune care ți-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aș fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.

Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă și te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, și pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărțit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.

Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înșelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoința ca și când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuiești de mai multe ori pe zi și rămâi rănit, fă totdeauna ce ți-am spus, cu mai multă speranță în Dumnezeu. Urăște mai mult păcatul, mustră-te și silește-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu și fiindcă vrăjmașul rămâne rușinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el uneltește diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoință. Adesea își ajunge scopul din cauza neatenției și nepurtării de grijă de noi înșine. Cu cât ți se împotrivește mai mult vrăjmașul, cu atât silește-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.

Iar dacă, după ce ai păcătuit, simți că te superi, te tulburi și te descurajezi, ca să-ți poți redobândi pacea inimii și curajul, repetă aceste exerciții cum ți-am spus, până ce te restabilești și după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare și această tulburare ce vin în urma păcatului provin din consecința osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ți recâștiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat și cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu. 

Aici se potrivește și istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie și fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra ‒ căci simțea și-a pierdut sufletul și nu se mai mântuiește ‒, el, ca un înțelept și meșter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie și a încuiat ușa. După ce și-a împăcat inima, a făcut cuvenita pocăință pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat și a biruit. 

Meditează că Domnul este foarte sârguincios și doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemându-l pe păcătos în diferite feluri și pe variate căi să vină la Dânsul și să se unească cu El prin har, în această viață, iar în cealaltă să-l sfințească cu Mărirea Lui și să-l facă de-a pururi fericit. Și când îți vei liniști cugetul și-ți vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta și fă cum ți-am spus mai sus.

Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, amintește-ți toate păcatele tale și cu durere și amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma și definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău și fă cu deosebită râvnă canonul ce ți l-a dat.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 103-105)