Diavolul mai are o amăgire contra noastră când vede că mergem spre virtute. El ridică asupră-ne diferite pofte ca să ne facă a cădea din calea virtuţii. Să ne arunce în vicii. De pildă, când un bolnav şi-ar suferi cu voinţă răbdătoare boala lui, vrăjmaşul, văzând că prin aceasta ar câştiga deprinderea răbdării, îi pune înainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face dacă era în altă stare şi se sileşte a-l convinge că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu şi ar fi folosit atât el cât si ceilalţi.

După ce nasc într-însul aceste pofte, le alimentează cu aceleaşi simţiri şi, încet-încet, le întăreşte astfel încât încep a-l întrista şi a se mâhni că nu le poate îndeplini după voia lui. Cu cât aceste pofte şi dorinţi dintr-însul devin mai mari, cu atât creşte supărarea şi tulburarea inimii lui. Apoi cu îndemânare vrăjmaşul îl face a nu-şi mai suporta boala ca pe o boală, ci ca un obstacol în calea virtuţilor.

Adus de vrăjmaş aici, cu mare dibăcie îi răpeşte din minte scopul şi ţinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine şi a dobândi mai multe virtuţi. Și astfel nu-i lasă nimic altceva decât dorinţa de a scăpa de boală, lucru ce nu merge după voinţa lui. Atunci se supără şi se tulbură încât îşi pierde toată răbdarea.

Astfel ajunge ticălosul a cădea în răutatea nerăbdării din virtutea răbdării cu care mai înainte era împodobit, fără a se simţi că merge spre desăvârşire (Sfântul Ioan Scărarul spune că tot astfel se întâmplă şi cu cel ce sporeşte în supunere faţă de vreun bătrân; cu dorinţa de a realiza virtuţi mai înalte, se înşală, lasă supunerea şi se duce în singurătate şi în pustnicie. Acolo cade în lenevire şi pierde şi puţina sporire de supunere ce dobândise. Acelaşi lucru se întâmplă pustnicului şi sihastrului când va lăsa pustia şi se va duce la supunere ca să câştige poate mai multe fapte bune şi folositoare, fiindcă în supunere pierde şi acea puţină linişte dobândită în singurătate).

Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amăgiri a diavolului. Când ești în această stare de boală încât să te tulburi şi să te amărăşti, ia seama și nu te învoi cu tentaţia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricât de bune ţi-ar părea că sunt.

Căci, atunci neputând să le pui în practică, urmează să te tulburi zadarnic şi să-ţi pierzi pacea. Ci e bine ca, în toată umilinţa, răbdarea şi supunerea, să crezi că aceste dorinţe nu pot ajunge la acea realizare dorită, fiindcă tu eşti mai neputincios şi mai nestatornic decât ceea ce gândeşti; ori cugetă că Dumnezeu, pentru judecăţile Lui tainice, ori şi pentru păcatele tale, nu doreşte de la tine acele bunătăţi poftite de tine, ci mai ales doreşte să te aibă smerit cu răbdare, sub mâna cea dulce si tare a voinței Lui.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 111-113)