Scopul general al ispitelor diavoleşti este acela de a proba dragostea faţă de Dumnezeu şi ura faţă de diavol şi de lucrările lui. Prin toate încercările pe care le aduce ispititorul asupra creştinilor, este probată dragostea creştinilor faţă de Dumnezeu sau şovăiala şi slăbiciunea credinţei lor. Ispitele îi despart pe cei ce se dovedesc iubitori de Dumnezeu şi stăruie în dragostea faţă de El prin învăţătura de la asemenea lucruri, prin înfrânare, prin depărtare şi lipsirea de ele.

Referindu-se la rostul duhovnicesc ce îl are asupra creştinilor acest război nevăzut, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „Dumnezeu, bun fiind şi vrând să smulgă din noi cu totul sămânţa păcatului, adică plăcerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Prin aceasta, El usucă veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului și în acelaşi timp vrea să sădească ura şi desăvârşita scârbire față de cele  prezente, care dezmiardă numai simţurile, ca față de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe să facă din puterea pedepsitoare şi din ura de oameni a aceluia o pricină a readucerii forțate la virtute, a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Dumnezeu a îngăduit diavolului să tâlhărească sufletele creștine pentru ca să cunoască şi oamenii, din experienţă, răutatea lui și aşa arătându-se, să li se facă şi mai urât; ca oamenii să-şi descopere unii altora, prin cercare, dispoziţia sufletului şi prin aceasta fiecare să-şi aibă sieşi conştiinţa proprie ca apărătoare lăuntrică“.

(Nevoitor, Război în văzduhul inimii, Editura Credința strămoșească, p. 36-37)