Un frate era în mare război şi supărare de gândurile desfrânării şi a mers la un stareţ mare şi-l ruga pe el, grăind: „Fă bine şi te roagă pentru mine, că mă supără foarte mult războiul desfrânării”. Deci, s-a rugat stareţul pentru dânsul. Apoi a venit iarăşi a doua oară la stareţ şi acelaşi cuvânt i-a zis. Asemenea şi stareţul nu se lenevea a ruga pe Dumnezeu pentru dânsul şi a zice: „Doamne, arată-mi mie şederea fratelui acestuia şi din ce parte se năvăleşte satana asupra lui, că m-am rugat şi n-a aflat odihnă". Şi Dumnezeu i-a descoperit lui despre dânsul. Că l-a văzut pe el şi pe demonul desfrânării şezând aproape de el şi bârfind împreună. Iar îngerul cel trimis lui spre ajutor, departe strigând şi mâniindu-se asupra fratelui, că nu se îndrepta spre Dumnezeu, ci se îndulcea cu cugetele şi tot gândul său îl da vrăjmaşului. Deci, a cunoscut stareţul că de la fratele este pricina. Şi i-a zis lui: „Tu te laşi supus, şi te împrieteneşti cu gândul tău şi, de aceea, pătimeşti”. Şi la învăţat pe dânsul, că se cade a se împotrivi gândurilor. Iar fratele, aşa făcând, cu rugăciunea stareţului a aflat odihnă.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 149)