Rugăciunea este o întoarcere către o persoană

Cuvinte duhovnicești

Rugăciunea este o întoarcere către o persoană

    • Rugăciunea este o întoarcere către o persoană
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Rugăciunea, așadar, spunem că este o întoarcere către o persoană. Prin urmare, ca să existe rugăciune trebuie să fie și această persoană. Și pentru ca eu să pot spune că mă rog, trebuie să fie pentru mine activă prezența acestei persoane, pentru ca eu să pot să îmi asum prezența ei și existența ei. Hristos, Cel ce este în, Cel ce este pretutindeni, este pentru mine prezent înlăuntru în viața mea, prin participarea mea slujitoare, prin participarea mea la slujbă și în special, prin participarea mea la dumnezeieasca împărtășire.

Părintele Emilianos, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii

Despre rugăciune

Vom vorbi astăzi despre o temă actuală a vieții duhovnicești la care ne conduce și întregul Triod, și în special, această perioadă de început a Triodului – tema rugăciunii.

Oare știm ce este rugăciunea? Oare știm să ne rugăm? De când eram mici copii am învățat să ne rugăm. Dar rugăciunea noastră are ea mersul care trebuie? Rugăciunea este o călătorie a sufletului către Dumnezeu, cu scopul de a ajunge la El și de a fi uniți cu El. Iar dacă drumul nu este corect, mașina sau corabia nu ajunge niciodată la destinație. Dacă drumul sufletului care se roagă nu este drept, înțelegeți că nu va ajunge niciodată la Dumnezeu. Ca și cum am avea o barcă, să zicem, la care barcagiul lovește cu vâslele, dar în final nu face nimic altceva decât să se învârtă în jurul aceluiași punct. Același lucru putem să îl pățim și noi, fără să o știm defel. Trebuie să vedem, rugăciunea noastră este o rugăciune reușită?

Înțelegeți că un om care nu știe să se roage este în realitate un om pierdut. Nu este cu putință să reușească în viață. Chiar monah de ar fi, va rămâne mereu un om pământesc și nu ar deveni niciodată om ceresc. Ba mai mult încă, nu va deveni un înger, întrucât nu va ști să folosească prea bine acest mijloc de călătorie și de plutire care este rugăciunea. Răul pe care îl suferim este incomensurabil, o simțiți și voi, dacă nu știm să ne rugăm. Incomensurabil! Unicul rău pe care îl putem pătimi cu adevărat. Nici o catastrofă nu se poate compara cu aceasta. Și dacă am presupune că s-ar ciocni toate stelele și toate lumile între ele și toate cele de sus și de jos ar deveni cioburi, răul ar fi mult mai mic decât răul pe care îl suferim, dacă nu știm să ne rugăm. Și prin urmare pericolul nostru este imediat, un pericol definitiv, în cazul acestei ignoranțe duhovnicești.

Ce este rugăciunea? Este căruța sufletului, am spus. Ca să spunem așa, este încă și atmosfera în care trăiește sufletul. Cum respiră plămânii noștri aerul? Așa și sufletul nostru respiră  rugăciunea. Și pentru ce am venit la mănăstire? Tocmai fiindcă mănăstirea este iarăși atmosfera rugăciunii. Toate pentru o singură rugăciune. Dacă, prin urmare, această rugăciune nu se face sau dacă se face strâmb, atunci cum este cu putință ca în final să fim oameni reușiți și mai cu seamă, oameni duhovnicești ? În timp ce rugăciunea dreaptă, simțiți că pune în rânduială toate, oprește orice dificultate, problemele noastre, neliniștile noastre, păcatele noastre, pe toate le îndreaptă. Ba încă poate să facă semne, să facă minuni în drumul nostru, adică în lupta noastră și în viața noastră.

Dacă nu avem înlăuntrul nostru bogăția Duhului, dacă nu avem bogăția bucuriei, bogăția păcii, dacă nu avem aceste roade ale Duhului care sunt imediat perceptibile și vădite și mari, e fiindcă nu le dorim sau fiindcă nu știm să ne rugăm. Și chiar dacă le dorim -„poftiți și nu aveți”, cum spune foarte frumos fratele Domnului, Iacov – și nu aveți „pentru că nu cereți”[1], fiindcă nu căutăm. Și dacă cerem, rău cerem, cum am spus mai înainte, fiindcă „rău cereți”, cum spune iarăși acolo apostolul[2].

Nouă monahilor ni se potrivește în special, rugăciunea mentală, rugăciunea lui Iisus, cea de un singur gând, cum am spune, rugăciunea cu care vom începe să ne ocupăm în special în această perioadă a Postului Mare. Cateheza noastră de astăzi va avea doar un scop introductiv. Mai înainte de a intra în amănunte și în principiile și temeiurile rugăciunii minții să spunem câteva lucruri în general despre rugăciune. Fiindcă rugăciunea este totul. Dar dacă nu știu să mă rog, cum v-am spus, nu pot face nimic. Și totul devine o absolută catastrofă. O autodistrugere.

Acum, dacă îmi îngăduiți, înainte de a trece mai departe, să vă zic ceva. Mi se pare, părinții și frații mei, că în realitate nu ne rugăm sau, dacă ne rugăm, nu ne rugăm de ajuns. Dar și acest puțin pe care îl facem este fără iscusință, fără putere, fără suflare, și mai înainte de orice, este fără Duhul. Fiindcă numai când Duhul Se roagă înlăuntrul nostru, este cu putință ca rugăciunea noastră să urce sus la cer. Fiindcă rugăciunea este în Duhul și Duhul pricepe duhul și Se unește cu el și nu cu trupul. Rugăciunea noastră nu are puterea și prezența Duhului. De obicei, alte lucruri atrag sau distrag sufletul nostru, lucruri care au astăzi importanță pentru noi și în final uităm că monah înseamnă în primul rând om rugător.

Așadar, ce este această rugăciune ? Cum se face rugăciunea, va trebui să spunem astăzi, ca să începem o nevoință mai concretă. În special pentru noi care am venit de la Meteora, acest lucru are mare importanță, fiindcă nu am plecat din locul nostru pentru nici un alt motiv decât că nu aveam condițiile și posibilitățile dezvoltării duhovnicești a sufletului nostru, fiindcă eram împiedicați de la rugăciune. Și deși o doream atât de mult, vă amintiți că în final încetaserăm să mai vorbim, fiindcă aveam atâtea dificultăți, ca să ne putem ruga.

Am venit totuși acum în Sfântul Munte și nici un motiv nu ne va putea îndreptăți, dacă nu ne rugăm și mai ales dacă nu ne rugăm cu putere. Nu are absolut nici o noimă plecarea noastră și intrarea în Sfântul Munte, dacă nu suntem persoane care se roagă în mod real în Duhul Sfânt. Venirea noastră în Sfântul Munte ar fi o înșelare a lumii și o falsă simțire și o amăgire a lui Dumnezeu, dacă nu vom deveni oameni care se roagă cu putere. De aceea v-aș ruga să acordăm o atenție specială subiectului care ne preocupă.

Mai întâi de toate, vorbind despre rugăciune, trebuie să spunem că rugăciunea nu este niciodată singură. Nu pot să spun că mă rog, cum am explicat adeseori prin multe cuvinte, nu pot să spun că mă rog, dacă această rugăciune a mea nu este legată de altceva. Sunt unele lucruri care merg întotdeauna împreună. Nu le poți despărți unul de altul. De pildă, când Apostolul Pavel vorbește despre credință[3] vorbește numai despre credință, nu și despre fapte. Dar de ce ? Fiindcă atunci când spune credință, înțelege acea credință care este și se arată prin fapte. Când Apostolul Iacov vorbește despre fapte[4], spune că fără acestea, credința nu are nici o importanță. Vorbește despre fapte neîncetat. De ce ? Fiindcă faptele sunt dovada credinței. Acestea două, așadar, sunt cu desăvârșire legate între ele.

Aceeași legătură este și între multe altele. Și în primul rând rugăciunea este legată de altceva. de slujirea noastră și mai ales de dumnezeiasca împărtășire. Dacă nu există slujire și nu există dumnezeiască împărtășire, nici rugăciune nu este cu putință să existe. Orice rugăciune va fi mincinoasă. Dacă există slujire și nu există rugăciune duhovnicească intensă, lăuntrică, puternică, rugăciune strigătoare, să fiți siguri că slujirea noastră și dumnezeiasca împărtășire pe care o primim este zadarnică și este pur și simplu aruncare cu praf în ochii lui Dumnezeu, ca să ne prefacem că Îl iubim, deși în realitate nu avem nici o legătură cu El și cândva ne va spune : „Nu vă știu pe voi”[5]. Acestea merg împreună. Constituie cele două laturi ale vieții duhovnicești. Una este viața de taină, care este premisa vieții contemplative. Și ceea ce analizăm astăzi este rădăcina, miezul, punctul central al vieții contemplative, care își are temeiul în viața de taină.  Dumnezeiasca Împărtășire, așadar, înlăuntrul slujirii[6], este cel dintâi temei. De ce este necesară această premisă ? Fiindcă atunci când spunem „mă rog”, înțelegem că „mă rog către cineva”, după cum spune însuși cuvântul „rugăciune”[7]

Când vorbim despre rugăciunea lăuntrică, mentală, nu spunem rugăciune mentală către (προσευχή), ci spunem simplu rugăciune (εὐχή). În timp ce, când vorbim despre rugăciune în general, punem și această mică adăugire în față către (προς), fiindcă aceasta arată imediat că rugăciunea este călătorie către o persoană concretă, cu scopul unirii cu această persoană. În timp ce rugăciunea mentală (εὐχή) este stare, ca să zicem așa, și bucurarea într-un singur punct, chiar acolo unde este și Dumnezeu – este o confruntare, vedeți.

Rugăciunea, așadar, spunem că este o întoarcere către o persoană. Prin urmare, ca să existe rugăciune trebuie să fie și această persoană. Și pentru ca eu să pot spune că mă rog, trebuie să fie pentru mine activă prezența acestei persoane, pentru ca eu să pot să îmi asum prezența ei și existența ei. Hristos, Cel ce este în, Cel ce este pretutindeni, este pentru mine prezent înlăuntru în viața mea, prin participarea mea slujitoare, prin participarea mea la slujbă și în special, prin participarea mea la dumnezeieasca împărtășire.

Prin participarea mea la viața slujitoare a Bisericii noastre, eu mă unesc cu Hristos și devin mădular al trupului lui Hristos, și întrucât sunt mădular, pentru a fi un mădular viu al lui Hristos, va trebui să fiu părtaș la însușirile lui Hristos, astfel încât să fie o perihoreză și o comunicare de proprietăți (communicatio idiomatum), așa cum s-a întâmplat și cu cele două firi ale lui Hristos. Acest lucru se realizează mai mult prin dumnezeiasca împărtășire, care mă face părtaș proprietăților Capului meu cu care m-am unit.

Prin urmare slujirea și dumnezeiasca împărtășire sunt nedespărțit unite. Și ce fac ele? Îl fac prezent pe Dumnezeu și Îl fac pe Dumnezeu viu pentru mine. Drept care, acum ce rămâne? Eu să îi vorbesc Lui, să mă adresez Lui, Celui care vine la mine. Și astfel Acela, prin slujire[8], tinde spre mine și eu, prin rugăciune, tind spre El, până când are loc deplina noastră unire. Această întoarcere a mea, acum și mai mult, se face prin calea de taină care este neîntreruptă și se face, în principiu și în esență, cum v-am spus, prin rugăciune. Ceea ce se face într-un timp oarecare înlăuntrul Bisericii, la vecernie sau înlăuntrul liturghiei prin dumnezeiasca împărtășire, aceea se continuă prin rugăciune. Și nu pot să spun că voi merge la biserică, dar nu mă voi ruga. Este de prisos să merg la biserică și nu este nevoie să merg la liturghie și este fără folos să mă împărtășesc, când nu sunt un neîncetat rugător. Și este de prisos să mă rog când nu am părtășie cu cele pe care tocmai le-am spus acum.  

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu, Rațiunea simțirii,( Περὶ Θεοῦ. Λόγος αἰσθήσεως, Indiktos, Atena, 2004)

[1] Iac. 4, 2.

[2] Iac. 4, 3.

[3] Rom. 4, 3.

[4] Iac. 2, 14-26.

[5] Mt. 25, 12; Lc. 13, 25.

[6]Slujire în sensul de cult, adorare.

[7]În limba greacă, rugăciune, προσευχή, este un cuvânt compus din prepoziția προς care înseamnă către, lași εὐχή, care înseamnă rugăciune. Deci în greacă termenul de rugăciune înseamnă de fapt rugăciune la, rugăciune către.

[8]Se referă la slujirea în Biserică, la cultul propriu-zis. Latreia înseamnă adorare, dar în general, este folosit cu referire la slujirea religioasă, la cultul bisericii, la slujbe.