În Biserica ortodoxă avem rugăciuni de dimineaţă şi de seară, care sunt, de regulă, mai lungi decât cele folosite în mod obişnuit în Occident. Citirea lor ţine cam o jumătate de oră dimineaţa şi cam tot atâta seara. Credinciosul va încerca să le înveţe pe de rost, astfel încât să se poată folosi de ele şi cu alte prilejuri. Totuşi nu este suficient să le învăţăm pe dinafară. O rugăciune spune ceva doar în măsura în care este trăită. Altfel, dacă nu sunt trăite, dacă viaţa şi rugăciunea nu sunt cu totul întreţesute, rugăciunile devin un soi de moment artistic ceremonios pe care i-l oferi lui Dumnezeu în momentele în care îţi faci timp şi de El.

Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine — în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei - să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu. Dacă ai putea păzi o singură propoziţie a unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula, eşti mare, dar fă-o! Spune: Am citit această rugăciune, inima mea este pregătită, pentru o jumătate de ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisă către Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui.

O jumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi un răgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încerci să rămâi concentrat asupra unei propoziţii care este totală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că „îmi este peste puteri” şi vei sfârşi prin a nu fi realizat nimic. Dar dacă îţi zici că am trei, sau patru, sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şi voi încerca să o aplic pe aceasta din momentul în care am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi pe următoarea şi apoi pe cealaltă, atunci toate gândurile şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în rugăciunile lor se însufleţesc în tine, încep să sfredelească adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şi trupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuie să aplici poruncile.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 76-77)