Cea mai mare primejdie pentru viaţa duhovnicească se ascunde în slava deşartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaş peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare şi viclene. Acolo unde îi este cu putinţă, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi şi păcate.

Iar acolo unde întâlneşte împotrivire şi luptă împotriva patimilor şi păcatelor, însuflă gânduri deşarte de felul acestora: „Iată, am biruit şi slăbiciunea asta a mea, şi pe cealaltă! Cât de mult m-am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubeşte pe sine într-acest chip, din pricina reuşitelor mărunte, lesne poate să se piardă.

Slava deşartă risipeşte comorile duhovniceşti adunate. Ea nimiceşte lucrările bune câştigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s-a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălţime duhovnicească. De aceea, cel ce voieşte să ducă o viaţă duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simţământul slavei deşarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârşeşte un bine, el trebuie să-şi spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui tău dă slavă!” (Ps. 113, 9).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 42)