Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui; până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

.... ce am auzit de la Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire - dacă vreţi - a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se dă, fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob. Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii, morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a facut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire. Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo? Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta. [...]

Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui. Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de Împărat. Este calitate dumnezeiască şi în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului - dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei - această smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.

(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 32-34)