Priviți smerenia sfinților, în ce sfințire se aflau inimile lor! Nici când erau trimiși de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriți nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviți. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: „Mă rog Ție, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas și zăbavnic cu limba” (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: „Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne”. Și, simplu spunând, fiecare dintre sfinți avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naște în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smerești cu adevărat, la momentul potrivit și, astfel, capeți această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poți dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reușit să adunăm cu destulă trudă și rămânem tot goi, și tot săraci, și tot mândri, și tot neștiutori.

Când avva Agaton din Pateric era să se sfârșească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el frații: „Părinte, te temi și tu de judecata lui Dumnezeu?”; iar el a zis: „Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt și eu. De unde să știu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecată lui Dumnezeu și alta cea a oamenilor”. Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, insușirile trăirii ortodoxe, Editura Fundația româneacsă, București 2002, p. 18)