Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Corinteni 3,16). Fiecare om este chemat să devină templu al Duhului Sfânt.  Aceasta este vocația fundamentală a creștinului. Pentru a deveni sălaș al Dumnezeului Celui Viu este necesar ca întotdeauna să purtăm în noi Numele Domnului: „am sfinţit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele” (3 Regi, 9,3).

În Sfânta Scriptură, chemarea Numelui Domnului este izvor de mântuire. În Noul Testament, lucrurile sunt încă și mai concrete, palpabile: Numele mântuitor prin excelență care ne-a fost dat și revelat este cel al Domnului Iisus Hristos. La început, în perioada apostolică, creștinii erau numiți „cei care cheamă Numele lui Iisus” în tot locul și în tot timpul. Iar aceasta o făceau pentru a lucra și întreține Împărăția dinlăuntrul lor, pentru a păsatra flacăra Pogorârii Duhului Sfânt. Dar, așa cum specifică Sfântul Apostol Pavel, pentru a fi plăcut Domnului și pentru a da roade, această chemare a Numelui lui Iisus trebuie să vină dintr-o inimă curată.

Biserica Ortodoxă a rămas fidelă acestei tradiții. Prin paternitatea primilor monahi - părinții pustiei -, a sfinților nevoitori și a autorilor Filocaliei, Biserica îi invită pe ucenicii lui Hristos la această chemare continuă a Numelui lui Iisus Hristos.

Această rugăciune poate să pară extrem de simplă. Și teoretic, chiar este. Dar practic, este dificilă. Pentru că suntem sfâșiați lăuntric: mintea și inima, sufletul și trupul, gândurile și vederea nu sunt unite. Trăim cu mintea despărțită de inimă. Duhul nostru este ca o giruetă bătută de vânt. Nu suntem niciodată în pace. Chemarea Numelui lui Iisus este un remediu contra acestei sfâșieri a ființei și contra acestei agitații mentale. Este o mare știință pe care o învățăm pe parcursul întregii vieți. A imprima Numele lui Hristos în inima noastră și a-L face să răsune fără încetare în pieptul nostru este atât un act de curaj cât și un dar al harului.

Scopul rugăciunii este de a-l face pe om capabil să trăiască prezența Dumnezeului Celui Viu. Căci această prezență este extrem de benefică. Este terapeutică, ne curățește, ne mântuiește. Puterea sa înghite duhul răutății din noi. Ea vindecă mintea și inima omului. Unifică întreaga ființă. În această unitate, dorul lui Dumnezeu stăpânește persoana în toate dimensiunile ființei și existenței sale. Omul nu mai are astfel decât un singur gând, un singur dor, o singură aspirație: să-l cinstească pe Dumnezeu în Duh și în Adevăr. Iar această stare o atinge mai ales prin rugăciunea de pocăință: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul!

Cuvânt al părintelui Zaharia Zaharou extras din revista Itinéraires : Recherches chrétiennes d'ouverture (Le Mont-sur-Lausanne, Suisse), Nr. 23, 1998.