Sufletul care cântă
Sufletul omului este asemenea acelei harpe. El rămâne „dezacordat”, prăfuit, mut, atâta timp cât nu se atinge de el mâna Creatorului.
Undeva într-un vechi castel, spune o legendă de demult, stătea atârnat într-un cui, pe perete, un instrument muzical prăfuit, uitat de lume, de nu se mai ştia de când. Nimeni nu se pricepea să cânte cu el, deşi încercaseră mulţi, fară să izbutească să scoată un sunet! S-a întâmplat odată ca un călător să ajungă la castel şi, văzând acel instrument atârnat în cui, l-a luat, l-a şters cu grijă de praf, încercând să-i acordeze strunele, care au prins glas din nou, sub degetele străinului, după ce tăcuseră amar de ani, scoţând sunete minunate care pătrundeau în adâncul sufletului. Străinul era de fapt stăpânul castelului, care se întorsese acasă după o lungă absenţă.
Cum trebuie înţeles tâlcul acestei legende? Sufletul omului este asemenea acelei harpe. El rămâne „dezacordat”, prăfuit, mut, atâta timp cât nu se atinge de el mâna Creatorului. Primeşte-L la tine, iar El îţi va curăţa cu mâna iubitoare strunele sufletului de rugina păcatului, va drege tot ce a fost „dezacordat” în inima ta. Sunetele altădată false, stridente, se vor uni atunci într-o singură, minunată armonie, iar din sufletul tău primenit va răsuna mereu cântec de bucurie, de biruinţă, de laudă.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 107)
Inima omului nu se hrănește cu mâncare, ci cu har
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro