„Tatăl nostru”

Biserica înseamnã toți cei care, mai mult sau mai puțin numeroși, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod conștient în această lumină și care aduc mulțumire. Pentru ei și pentru toți ceilalți Biserica este „preoția împărătească", „poporul sfânt" menit să se roage, să mărturisească, să lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi știm unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârșește ea, căci Euharistia este dată „pentru viața lumii".

Tatăl nostru este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi și pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugăciunea lui Iisus, care constituie însãsi ființa ei. Cãci trebuie sã înțelegem cã toatã bogãția liturgicã a Bisericii, toatã moștenirea ei asceticã și duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul și calea întâlnirii noastre cu Hristos și a vieții noastre în Hristos. Biserica nu ne oprește la ea însãși, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne oprește la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii „Tatăl nostru", cea de la Luca (11, 2-4) și cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã și deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din „Tatăl nostru" se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã și care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea "Tatãl nostru" o deschide, o depãșeste, o desãvârșește.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus și pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, „Tatã": Pater imon, „Tatã al nostru".

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: „Tatã". Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spațiului și a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimuțã si se îndreaptã spre nicãieri.

I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã și „represivã" și chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vieții: atâția „tați" nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori.

I s-a spus cã „Dumnezeu Tatãl” este dușmanul libertãții sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, creștinãtatea istoricã, în Orient ca și în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzație.

Prin urmare, mulți se îndreaptã astãzi spre spiritualitãțile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãții, unde divinul, impersonal, te face sã te gândești mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem „orfani”. Incestul și homosexualitatea, cele douã indicii ale absenței tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt.

De aceea astãzi sporește în mod ciudat nostalgia tatălui. Iar Biserica ne învațã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul "Tatã".

Acest „tatã” transcende dualitatea sexuală. Sfântul Ioan ne vorbeste de „sânul Tatãlui”, toatã Biblia evocã „adâncurile milei Sale”, rahamim acest Tatã este matricial, El își „simte” copiii, așa cum și-i „simte” o mamã cu toatã ființa sa, cu carnea și cu mãruntaiele sale.

Totuși: Tatã. Rezultatul, așa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viața noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduți, lãsați în voia forțelor și determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare și o origine dincolo de spațiu și timp. Acest univers aparent nelimitat - însã timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spațiul este curbat, spune Einstein - acest univers își are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele și atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãși existența lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod conștient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil și mai mãreț decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vieții noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, „ne-au pulsat venele de existențã”, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simțit foarte puternic, zi de zi, și o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiești; a trãi este un har, o slavã, toatã existența e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credincioși - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã "Viațã și destin" - se regãsește acest sentiment de bunãtate și de frumusețe profundã a ființelor și a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârșitã, care însuflețește totul. De aici capacitatea minunatã la acești scriitori de a vorbi despre copii, despre afecțiunea dintre pãrinți și copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, știu bine cã nu se poate întemnița aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis - de care vorbeste și India - este un adânc de iubire, un adânc paternal. Cu Iisus și în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm: „Abba, Tatã” - un cuvânt de o nesfârșitã tandrețe copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul creștin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relația Tatãlui cu creația, ci în Însuși Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însuși este originea fãrã origine și Celãlalt filial și Suflarea de viațã și de iubire care se odihnește în Celãlalt și Îl aduce la origine, și pe noi întru El.

În Dumnezeu însuși este respirația iubirii, aceastã mare tainã a unitãții și a diferenței. Și noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenați în acest ritm.

Suntem adesea acel fiu risipitor care își cheltuiește averea cu desfrânatele, care pãzește porcii și care ar vrea sã mãnânce roșcove. Dar chiar și atunci noi știm cã Tatãl, nu numai cã ne așteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un „pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã știm la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim și înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica și care ne asimileazã binecuvântãrilor, „binefacerilor” divine din primele capitole ale „Facerii”: „Și a vãzut Dumnezeu cã este bine", tob, care înseamnã „bun și frumos”, Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin „frumos”. Maxim Mãrturisitorul ne învațã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experiențã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihnește în ființã, ne trimite la Tatãl, „fãcãtor al cerului și al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute...” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l înțelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de „inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Înțelepciune și Rațiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viațã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumuseții. Sã învãțãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãții lui Dumnezeu, pe Tatãl „Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul și pe Duhul, așa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Înțelepciunea și Frumusețea Sa.

Totuși, experiența treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: „Tatã-al nostru”.

Din acest „nostru” aș vrea sã rețin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãțãm sã descoperim „taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui". Oroarea istoriei, și mai ales a secolului nostru, este cã omul își arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, „cei care știu", se simt îndreptãțiți, pentru binele umanitãții, spun ei, sã manipuleze, sã condiționeze, sã întemnițeze, sã tortureze și sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop voința de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã „concept" în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã înțelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vameș, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (și nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil și de imposibil de conceptualizat ca și Dumnezeu Însuși.

Nici o altã definiție mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãțãm sã nu mai blestemãm, sã învãțãm sã nu mai disprețuim: „Nu este altã virtute decât aceea de a nu disprețui", spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Și în fața chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este și cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relațiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca și în societate, în relațiile noastre cu ceilalți creștini, ca și în viața politicã. Amintiți-vã: sã nu disprețuiți!

Cealaltã problemã pe care aș vrea s-o subliniez și care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relația dintre Bisericã și umanitate: „Tatãl nostru", acest „nostru" înseamnã oare numai Biserica unde suntem toți „mãdulare unii altora", un singur trup, o singurã ființã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, „este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce și astfel: "... care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toți oamenii, din toate locurile și din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viațã.

Biserica înseamnã toți cei care, mai mult sau mai puțin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod conștient în aceastã luminã și care aduc mulțumire. Pentru ei și pentru toți ceilalți Biserica este „preoția împãrãteascã", „poporul sfânt" menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi știm unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârșește ea, cãci Euharistia este datã „pentru viața lumii".

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelație sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vieții, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creeazã, cu Hristos, „omul maxim", cu Duhul de viațã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspirație spre bunãtate, o tresãrire în fața frumuseții, un presentiment al tainei în fața iubirii și a morții.

Mulți vor zice, în ziua judecãții, coplesiți de bucurie: „Doamne, când Te-am vãzut flãmând, și Te-am sãturat... strãin și Te-am primit, gol și Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnițã și am venit la Tine?"

Si vor auzi rãspunzând: „Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ați fãcut acestea unuia dintre frații Mei mai mici, Mie Mi-ați fãcut". Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viața noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã știm sã cãutãm peste tot germenii vieții. Sã știm sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã și sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

(Olivier Clement,  Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)

De la același autor

Ultimele din categorie