Dorul după Dumnezeu se întoarse în poftă pătimaşă după trup. Mintea întunecându-se şi întorcându-se de la vederea lui Dumnezeu, a căzut în hăţişul simţurilor trupeşti, care se lipesc de plăcere ca de un bine şi fug de durere ca de un rău. Iar plăcerea e momeala cu care „hoţul” (diavolul) amăgea pe om să se coboare din Ierusalim la Ierihon. Pe drumul acestei pogorâri, toate puterile, începătoriile, şi stăpâniile cele din văzduhuri, ca un puhoi se sileau să intre pe întrecute în partea pătimitoare a firii, adică în poftă şi în iuţime, şi să le povârnească în contra firii.

Voinţa i-a întors-o ca să vrea numai ispita vicleanului: plăcerea, şi să ocolească povara naşterii de fii ca pe o durere. Căci a fost pândit omul şi în latura sfatului minţii şi a liberei voinţe. Ea (mintea), care odinioară avea văzând pe Dumnezeu într-însa, acum e „templu al idolilor, având în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate.

Mintea nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, a intrat în robia stăpânitorului lumii acesteia care a încâlcit-o în înfăţişările celor supuse simţurilor. Ea fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască într-însa pe Dumnezeu, şi care (mintea) încă este foc, acum născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătura pătimaşă cu simţurile. Şi iată aşa, furişându-se în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, pentru care s-a şi hotărât moartea trupului, de atunci mintea multora dă trupului numai sfaturi împotriva firii, sau sfatul fărădelegii.

(Părintele Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Credința strămoșească, p. 82-83)