„Uciderea unui singur prunc face parte din același registru al iadului ca și uciderea miilor de prunci de către Irod”

 

Un prunc nu poate merge, bate, mustra, nici măcar vorbi pe limbajul limitativ al oamenilor. Cu toate acestea, în el există în miez, in nuce, toată complexitatea creaţiei izvorâte din gândul cel de taină al lui Dumnezeu. În ochii lui mici se află ascunse, în smerenie, toate lumile pe care le va vedea, gândi sau făuri în viaţa sa temporală şi în cea veşnică.

După Crăciun, toată creştinătatea evocă terifiată măcelărirea copiilor de către Irod. O crimă ale cărei proporţii nu pot fi evaluate niciodată. Unii încearcă să atenueze oroarea spunând că nu au fost 14000 de prunci, ci doar câteva sute, ca şi cum uciderea unui prunc sau mai multor mii nu este din acelaşi registru al iadului.

În Occidentul creştin, mai ales, uciderea pruncilor este motiv de reflecţie, de valorizare a vieţii şi de gândire mai adâncă asupra adevăratelor priorităţi ale umanităţii. La noi parcă trece prea uşor acest episod al istoriei fugare a lui Dumnezeu pe pământ. […]

Uciderea pruncilor de către Irod, doar-doar nu i-o lua cineva împărăţia, este începătoria răutăţii totale. Un Prunc nu are nici o putere pe pământ. Toată puterea Lui este în Cer. De-abia prin Cruce şi prin Înviere, Pruncul Infinit poate spune: „Mi-a fost dată toată puterea în Cer şi pe pământ”. Un prunc nu poate merge, bate, mustra, nici măcar vorbi pe limbajul limitativ al oamenilor. Cu toate acestea, în el există în miez, in nuce, toată complexitatea creaţiei izvorâte din gândul cel de taină al lui Dumnezeu. În ochii lui mici se află ascunse, în smerenie, toate lumile pe care le va vedea, gândi sau făuri în viaţa sa temporală şi în cea veşnică.

De aceea prorocia lui Ieremia este surprinzătoare: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult. Rahila plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Când îţi moare un copil, durerea iscată în inima ta devine inima însăşi, prăpastia absurdului de suferinţă în care încap toate lacrimile acestei lumi. Părintele devine „orfan” pentru vecie, iar timpul nu acoperă rana, ci o deschide cu fiecare clipă, ca o prorocie a morţii proprii. De fapt, părinţii cărora le-au murit pruncii au murit şi ei, şi doar Dumnezeu mai susţine viaţa şubredă de aici, până când se vor întâlni cu copiii lor. Viaţa lor este o distanţă, un interval al durerii, în care dorul pentru copil ţine locul de timp, până la moarte.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars pro toto, Iaşi, 2014, pp. 173-174)

De la același autor

Ultimele din categorie