Dumnezeu Cel necuprins și omul stricăcios pot să aibă un mod comun de existență, să concretizeze existența liberi față de timp, spațiu, stricăciune, moarte.

Modul comun al eliberării se cuprinde în cuvântul „iubire”. Dacă iubirea dispare ca virtute personală, ca prioritate morală, ca apogeu dorit în comportament, atunci Evanghelia creștină se denaturează, se transformă într-o iluzie istorică: o învățătură morală, printr-atâtea altele, înveșmântată în girul dumnezeiesc, ca să fie primită mai ușor ca principiu clasic, ca să slujească nevoile celui supus morții unei vieți efemere.

Dacă iubirea nu îmbunătățește condițiile vieții stricăcioase, atunci și cel care propovăduiește primul nu este decât un om comun, întemeietorul unei credințe, poate un moralist oscilant sau diletant. Experiența istorică însă, confirmată în Evanghelii, vine să ne certifice că Hristos din Nazaret a concretizat istoric iubirea ca mod de eliberare din moarte: „A înviat din morți!”. Fără prelucrări ideologice se depune garanția martorilor oculari: L-au văzut murind mucenicește, cu moarte cumplită „pe Cruce” și ei înșiși, după trei zile L-au întâlnit direct, I-au pipăit semnele martiriului, I-au vorbit, au pășit, au mâncat împreună cu El. Nu era nălucire sau iluzie de grup. Era Cel Care murise public, iar acum era viu, în carne și oase, printre ucenicii Săi puțin credincioși și panicați. Învierea a confirmat că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. (Hristos Yannaras, profesor universitar, articolul Învierea... provocarea prin experiență)

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, p. 213)