Am citit cândva, nu mai ştiu unde, că unui cuvântător i s-a spus să spună ultimul cuvânt pe care ar vrea el să-l spună, că după aceea nu poate să mai rostească nici un cuvânt. Să ştiţi că nu mai ştiu ce cuvânt a spus omul acela. Mă gândesc eu aşa, că dacă voi mai răscoli prin câte am citit şi prin câte am auzit, poate până la urmă voi şti cine a fost solicitat să spună ultimul cuvânt de învăţătură şi ce cuvânt anume a spus. Dacă am uitat asta cel puţin m-am gândit la mine. Şi m-am gândit că dacă mi s-ar pune problema aceasta în felul acesta: „Uite, acum, în clipa asta, poţi să spui ultimul cuvânt, dar după aceea să ştii că nu mai poţi spune nimic”, ce cuvânt aş spune eu? Ştiţi ce cuvânt aş spune? Unul pe care îl auzim şi nu-l împlinim, unul pe care îl auzim în fiecare zi când luăm parte la Sfânta Liturghie, unul pe care noi, de fapt, nu-l împlinim, dar ni se pare că-l împlinim. Aş spune cuvântul acesta: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. De ce cuvântul acesta şi nu alt cuvânt?

Pentru că acest cuvânt ne duce la împlinirea poruncii de a iubi pe aproapele; şi, la Sfânta Liturghie, când ni se spune îndemnul acesta: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”, zicem: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”; şi parcă ne-am scăpat de îndatorirea de a ne iubi unul pe altul. Nu ne mai iubim şi nu ne mai gândim că suntem datori cu iubire unii faţă de alţii. Foarte mult s-ar schimba lumea aceasta spre bine…

(Arhim. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, p. 210-211)