14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui și o groază adîncă și disprețuitoare față de tot ce este frumos.

Într-atâta încât mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari și farisei) că Hristos mânca și bea cu vameșii și păcătoșii, ci faptul că vameșii și păcătoșii mâncau și beau cu Hristos.

Este o minune că Hristos, Cel fără de păcat, se simțea ca printre ai săi în societatea ticăloșilor. Dacă stăm să ne gândim bine, minune și mai mare (și care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinității Sale) este că acești ticăloși consimțeau să petreacă în tovărășia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi noi. Dar la început singura explicație a înfrângerii unei porniri atât de înverșunată la ființa omenească este că Domnul a făcut o minune care, deși nevăzută (și ușor trecută cu vederea) nu e mai puțin uluitoare decât celelalte toate.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 308-309)