Vrednice de luat în seamă sunt şi următoarele paradoxuri: păcătoşii, care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, care se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelungă răbdare suferă greşelile aproapelui. Şi încă: marii plăcuţi ai lui Dumnezeu, care erau curaţi de păcat şi, prin aceasta, aveau cel mai mare drept din punct de vedere moral să-i judece pe cei păcătoşi, nu au osândit niciodată. Iar noi, fiind plini de păcate, ne însuşim cu toţii dreptul de a judeca.

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Noi însă cu îndrăzneală osândim pe cei ce greşesc, pentru că ne socotim mai buni decât ei şi pentru că suntem orbiţi de mândrie, care nu ne dă putinţa să vedem întreaga noastră stare jalnică.

Dar atunci cum este judecata noastră? Noi nu avem dreaptă măsură să judecăm: greşelile noastre le vedem mai mici decât sunt, iar ale celorlalţi mai mari. Nouă ne găsim mereu dezvinovăţire în orice împrejurare, în orice impas, iar către alţii suntem aspri şi neînduplecaţi judecători. Prin nedreapta noastră judecată, dovedim că nu suntem în măsură să fim aleşi de Dumnezeu pentru a judeca. Singurii buni judecători ai oamenilor, care să fi fost prezenţi printre noi, ar fi fost sfinţii, dar iată că tocmai ei nu au judecat niciodată, în afară că s-au judecat pe sine.

Dar ce-ar putea să ne înveţe această purtare a sfinţilor? Nimic altceva, în afară de un singur lucru, anume acela de a ne opri din osândire crudă a aproapelui, dacă dorim să ne curăţim sufletele, pentru a fi şi miluiţi de Dumnezeu.

(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, p. 85-86)