Sfântul Filotheu, fidel numelui purtat, adică „iubitorul de Dumnezeu", a fost cel dintâi ctitor al mănăstirii Filothéou. El a renunţat la lume, după porunca Domnului, şi la toate cele din lume, luându-şi crucea pe umerii săi [1]. S-a dus la Sfântul Munte şi a pornit să săvârşească multe osteneli şi nevoinţe ascetice. Vieţuia singur ca monah precum o pasăre singuratică pe acoperiş (Ps. 101: 7), în pustiile Athosului. Pe timpul nopţilor el priveghea în peşteri „ca bufniţa din dărâmături”. În acest chip a vieţuit el. La început s-a luptat cu duhurile necurate. Şi-a ţinut în frâu patimile sălbatice ale sufletului, aşa încât să poată ajunge un vas curat al Preasfântului Duh.

Mai apoi, după dumnezeiasca iconomie, s-a întâlnit cu alţi nevoitori şi a înălţat această sfântă mănăstire închinată Maicii Domnului. Unul dintre ctitorii mănăstirii a fost Sfântul Sava de la Hilandar. Atunci când Filotheu şi-a cheltuit toată agoniseala, lăsând mănăstirea doar pe jumătate construită, s-a dus la Sfântul Sava care a venit la mănăstirea Filoteu, aducându-i îmbunătăţiri. Întrucât Sfântul Sava a donat suficiente fonduri mănăstirii, aceasta a putut fi terminată la timpul cuvenit [2].

După moartea sa, sfintele moaşte ale Sfântului Filotheu au fost tăinuite, ca multe altele, din pricina numeroaselor incursiuni ale altor popoare împotriva neamului creştinesc. Cu toate acestea, mănăstirea n-a fost lipsită de prezenţa sa. Ca părinte, el a lăsat drept mângâiere, sfânta sa icoană, în locul moaştelor sale. Icoana, ca o comoară sfinţită, este venerată de către monahii de la Filothéou. [3]

(Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, pp. 222-223)