Foarte des se întâmplă ca cel ce vine la mărturisire să-mi spună: „Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei”. Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsă criminală de atenţie asupra vieţii. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a împlinit toate ce erau cu putinţă şi a dat tot ce a putut să dea? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile şi simţămintele sale, că nu a ratat nici o faptă ce putea şi trebuia să fie făcută, că nu a făcut nici un lucru ce ar fi nedesăvârşit? Cine ar putea spune că gândurile nu i s-au tulburat, că nu i s-a întunecat inima, voinţa nu i-a ezitat, faptele sau dorinţele nu s-au pomenit a fi nevrednice? 

Dacă omul vine la mărturisire şi spune „Nu ştiu ce să spun”, înseamnă că acesta niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit să devină), ci doar se compară cu ziua de ieri şi cu oamenii ce sunt la fel de răi ca şi el. Iar când spunem: „Iată, an de an, spun una şi aceeaşi”, mărturisim despre faptul că niciodată nu am trăit nici ruşine, nici durere; că ne asumăm cu deplină linişte păcătoşenia. „Da, eu mint - însă minte toată lumea! Da, fac lucruri netrebnice, însă aşa fac şi ceilalţi; uit de Dumnezeu – dar mai e timp să-ţi aminteşti de El? Trec pe alături de fiecare om care are nevoie de mine – însă cum aş putea să mă opresc la fiecare!?” Şi tot aşa mai departe...

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria Pocăinței, Editura Marineasa, pp. 31-32, 2005)