Râvnind la mântuire, trebuie să ne îndreptăm toată atenţia spre starea inimii sau spre întipărirea în ea a stărilor şi a simţămintelor autentic creştine, călăuzindu-ne cu sârg cu ajutorul întregii rânduieli văzute, care intră obligatoriu în alcătuirea căii mântuitoare. Nu trebuie să ne mulţumim, de pildă, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinţă şi chiar a întregului catehism, ci trebuie să primim în inimă şi să iubim din tot sufletul fiecare adevăr spus acolo; nu trebuie să ne mulţumim cu simpla participare, de suprafaţă, la rugăciunile Bisericii, ci trebuie să ne înălţăm la Dumnezeu şi cu mintea în inimă; nu trebuie să ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci trebuie să cultivăm sentimentele şi stările nobile, şi aşa mai departe. Căci ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc.

Dacă nu există credinţă în inimă, atunci nu există credinţă deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Dacă nu există suspinuri în inimă, atunci nu există deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii în piept. Dacă frică de Dumnezeu nu este în inimă, atunci nu este deloc, chiar de ar părea cineva plin de blagocestie. De nu există curăţenie şi lepădare de sine în inimă, nici acestea nu există deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunătăţile lumii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 161)