- Părinte, nu v-ați mâhnit atunci când după atâta osteneală câtă v-aţi dat ca să vă faceţi o chilie, aţi lăsat-o şi aţi plecat în altă parte?

- Ca să plec, a existat un oarecare motiv serios.

- Şi peste tot aţi făcut numai cele absolut necesare?

- Da, am făcut numai cele absolut necesare pentru aici, ca să pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru cer. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi drumul către Cer. Faci una, apoi vrei şi cealaltă, iar dacă intri în angrenajul acesta, te pierzi. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi şi cele cereşti. Precum cele cereşti nu au sfârşit, aşa şi cele pământeşti nu au sfârşit. Sau te vei pierde aici, sau te vei pierde dincolo. Ştii ce înseamnă se te pierzi acolo sus? O, rosteam rugăciunea şi mă pierdeam, mă afundam! Te-ai afundat vreodată în rugăciune?

Munca multă, cu oboseala şi împrăştierea ei, nu ajută, mai ales atunci când e făcută în grabă. Ea îndepărtează trezvia şi sălbăticeşte sufletul. Un asemenea om nu numai că nu se poate ruga, dar nici să cugete nu poate, nu poate acţiona cu chibzuinţă, şi ca urmare acţiunile lui nu sunt corecte.

Drept aceea, luaţi aminte: nu vă risipiţi timpul fără folos, fără să-l valorificaţi în cele duhovniceşti, pentru că veţi ajunge să vă sălbăticiţi mult şi nu veţi mai putea lucra cele duhovniceşti. Veţi dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să discutaţi sau veţi urmări să aflaţi subiecte de vorbă ca să vă aflaţi în treabă. Prin neglijarea rugăciunii şi a îndatoririlor duhovniceşti, vrăjmaşul ne ocupă înălţimile noastre duhovniceşti şi ne războieşte atât trupeşte, cât şi prin gânduri. Ne netrebniceşte toate puterile, atât cele sufleteşti, cât şi trupeşti, şi ne taie legătura cu Dumnezeu, urmând ca sufletul nostru să fie robit de patimi.

Părintele Tihon le spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte ca să se elibereze de griji, nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, posturile, rugăciunile nu numai pentru sine, ci şi pentru întreaga lume, vii şi adormiţi, şi puţină muncă pentru cele absolut necesare, ca să nu fie povară altora.

- Părinte, împrăştierea este întotdeauna piedică în viaţa duhovnicească?

- Dacă te ocupi de cele absolut necesare ale ascultării (Părintele se referă la ascultarea călugărească), chiar împrăştiere de ai avea. nu vei suferi pagubă. Dacă interesul tău pentru ascultarea care ţi se încredinţează sau pentru a ajuta o soră nu depăşeşte limitele, atunci sufletul tău va dori să rostească rugăciunea, iar ajutorul tău va fi eficient. Dacă însă tu singură depăşeşti limitele, adaugi împrăştiere şi te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci mintea ţi se împrăştie şi se îndepărtează de Dumnezeu. Iar atunci când mintea nu este la Dumnezeu, cum va simţi cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima îngheaţă repede. Şi eu, atunci când am toată ziua lume, chiar dacă lucrarea este duhovnicească, seara când merg să mă rog, inima mea nu este aşa ca atunci când mă rog toată ziua. Mintea mea se umple cu o grămadă de lucruri şi este greu să le alungi. Pe cât poţi, să spui rugăciunea şi în timpul zilei şi să psalmodiezi încet.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 206-208)