Una dintre nevoile fundamentale ale ființei umane și ale sufletului omenesc o constituie necesitatea de comunicare și de comuniune. Omul este o ființă socială, având o vocație comunitară. El nu se simte niciodată cu adevărat bine în singurătate. Teologul ortodox occidental Paul Evdokimov avea perfectă dreptate să spună că, pentru ființa umană, singurătatea este o mare suferință. Este o boală
care îi macină sufletul și îi năruie viața.
În adâncul sufletului său, omul poartă nevoia de comunicare și de comuniune, simte dorința de a-și împărtăși cuiva bucuriile și necazurile sale, de a afla un suflet confident, care să rezoneze la problemele sale. El poartă în adâncul sufletului său dorul de a se împlini cu ajutorul cuiva, de a-și încredința tainele inimii sale unei persoane apropiate; de a-i împărtăși acesteia suferințele și necazurile sale, nu pentru a fugi de ele sau pentru a o împovăra pe aceasta din urmă, ci din speranța că, prin deschiderea și compasiunea ei, și le va ușura și pe ale sale; dar și bucuriile cele mai înalte ale vieții sale, nu cu teama de a le pierde sau scădea din frumusețe și înălțime, ci cu nădejdea că se va îmbogăți și pe sine și va îmbogăți și pe celălalt, prin această confesiune și empatie. Putem spune, astfel, că nevoia de confesiune, de descoperire a tainelor inimii unei alte persoane este, pentru om, o nevoie fundamentală, de natură spirituală.
Această destăinuire sau descoperire a vieții lăuntrice personale, precum o demonstrează experiența, este variată și se face la persoane dintre cele mai diverse: preot, psiholog, psihoterapeut, psihiatru, terapeut, și așa mai departe.

E la modă să mergi la psihiatru sau la psihoterapeut

Ne aducem aminte de serialul de acum câteva zeci de ani deja, Dinastia Ewing, în care prea labila psihic Sue Ellen mergea periodic la psihologul ei, cu care comunica, relaționa - Dr. Alban. Atunci ne miram de această „extravaganță“, invidiindu-i pe actorii filmului și pe personajele pe care ei le creau pentru luxul și bogăția pe care o afișau, dar compătimindu-i pentru nefericirea și tristețea lor. Ne bucuram atunci că, în ciuda umilințelor, opreliștilor și lipsurilor materiale, nu descoperisem încă experiența frecventării psihologului sau a psihiatrului.
Între timp, însă, modelele occidentale au pătruns și la noi, și duhul pustiirii, al secularizării, de asemenea, și nu au adus decât unora opulența pe care o întâlneam în megaproducțiile cinematografice americane, ci și tristețea și golul sufletesc pe care, adesea, îl simt cei care au atâtea lucruri materiale adunate, dar care nu și-au împodobit și sufletul cu virtuțile și calitățile care i-ar putea ajuta să se bucure de toate acestea.
Nouă atunci ni se părea ceva străin și straniu, o situație extremă, dar, iată, că în ultimii douăzeci de ani, în societatea românească actuală a început să devină la modă a merge la psihiatru sau psihoterapeut. Cabinetele de acest gen proliferează, pe fondul înmulțirii, parcă mai mult decât oricând în istoria lumii, a convulsiilor, problemelor, necazurilor, frământărilor individuale și colective.

Omul este cu adevărat sănătos când e împăcat cu Dumnezeu

Nu ne-am propus să răspundem la o întrebare pe care atât preoții, cât și terapeuții o primesc adesea și o explică în funcție de perspectiva și mijloacele proprii de a-și desfășura - cei dintâi misiunea, cei de al doilea - profesia. Astăzi, mai mult decât oricând, într-o vreme a inter și transdisciplinarității, tendințele fundamentaliste sunt anacronice. Acest adevăr l-au intuit cu veacuri înainte Părinții duhovnicești ai spiritualității ortodoxe care, provocați asupra relației dintre filosofie și teologie sau teologie și medicină, au lăsat posterității cuvinte dintre cele mai frumoase și înalte. Este mai mult decât suficient să amintim că, în secolul al patrulea, un secol al disputelor și luptelor culturale și religioase, un Sfânt precum Vasile cel Mare sublinia importanța științei, alături de religie, în formarea integrală a omului. Și tot el este cel care ne recomandă să cercetăm în cele ale sufletului pe preot, iar în privința sănătății trupului, să consultăm medicul. În această lucrare de dobândire și păstrare a sănătății trupești și sufletești, medicul și preotul se adresează preponderent uneia dintre realitățile ce alcătuiesc ființa umană: medicul trupului, preotul sufletului, activitatea lor se întrepătrunde și se susține reciproc. Așa vom înțelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei (†1867) care spunea: „dați-mi duhovnici buni și voi schimba fata lumii“. Omul nu este cu adevărat sănătos atunci când atât de variatele aparate și funcții fizice funcționează bine, ci doar atunci, când, pe lângă această bună funcționare, există și o simplitate sufletească, în sensul curăției spirituale și al sentimentului împăcării cu Dumnezeu, cu sine și cu ceilalți.
Totuși, de unde această preferință a unora spre a-și descoperi sufletul preotului duhovnic, iar a altora de a apela la psihoterapeut? Explicația este extrem de simplă. Psihoterapia, știință de altfel relativ recentă, s-a născut în mediul occidental, în special protestant, care a renunțat cu mult timp în urmă la valorile religioase: religiozitate, credință, spovedanie. Dar totuși, simțindu-se nevoia ontologică a omului de a-și împărtăși trăirile sale unei alte persoane, s-au creat atât de multe școli de psihologie și psihiatrie, curente în psihanaliză, psihologie abisală sau a profunzimilor. Într-un alt material, poate vom avea prilejul să constatăm câteva din asemănările, dar și deosebirile care există între aceste domenii și experiența mărturisirii, așa cum o practică spiritualitatea ortodoxă.

Duhovnic vs psiholog

În lumea, mediul și credința ortodoxă, relația omului cu Dumnezeu, legătura sa cu biserica și credința, căutarea și apropierea de un părinte duhovnicesc nu au încetat niciodată. Ele sunt semne ale realismului unei credințe, ale utilității și rolului ei în modelarea și îmbunătățirea sufletului. Așa se face că în lumea ortodoxă, rolul psihoterapeutului a fost și încă mai este preponderent și predilect ocupat de către preotul duhovnic, considerat a fi „glasul lui Dumnezeu“ în viața și în sufletul nostru. La vremuri de bucurie sau de încercare, creștinul ortodox s-a sfătuit, ba chiar și-a încredințat viața părintelui său duhovnicesc, cel care l-a renăscut la adevărata viață. De aici marea cinste pe care evlavia răsăriteană o acordă acestor adevărați „directori“ de viață morală, indiferent cum s-ar numi ei: avva, gheron, stareț. A simțit darul pe care aceștia l-au primit de la Dumnezeu și care este mult mai mult decât o iscusință personală, precum și efectul pogorârii acestuia în sufletul credincios, prin mărturisire sinceră, curată și deplină. Au simțit că spovedania sau confesiunea nu este doar un dialog profesional între două persoane, una care strigă după ajutor și alta care, de cele mai multe ori, i-l oferă, dar nu complet dezinteresat, ci un dialog în care sunt prezente trei persoane: sufletul tulburat, părintele său duhovnicesc și Dumnezeu-Iubire. Când se termină puterile celui dintâi, ajută priceperea celuilalt, iar, mai presus de toate, se află dragostea și bunătatea lui Dumnezeu, care se dăruiește, spre liniște și mângâiere, tuturor celor ce Îi caută prezența și Îi cer ajutorul.