Este mare nesocotinţă a se bucura cineva în sănătatea picioarelor sale, iar capul să-l aibă rănit. Aşa eşti şi tu nepriceput, dacă te mândreşti cu sănătatea trupului, având sufletul bolnav şi neputincios. Nu te mândri cu învăţătura şi înţelepciunea ta, căci nu te foloseşte nicidecum aceasta dacă nu este şi vieţuirea ta, potrivit cu cunoştinţele tale. Când dorinţa nu sporeşte în dumnezeiasca dragoste, ştiinţa ta este pricină de mai multă orbire. Când era întunericul în tot Egiptul, peste robii lui Dumnezeu era lumină prea strălucită. De ar fi omul cât de înţelept, şi dacă e lipsit de dumnezeiasca dragoste, umblă în întuneric totdeauna. Că numai dragostea lui Dumnezeu luminează mintea. Fără această lumină (de a-i avea şi înţelepciunea lui Solomon) umbli totdeauna ca Egiptenii în mijlocul întunericului. Nu nădăjdui în bogăţie, nici în altceva vremelnic, că toate acestea sunt trecătoare şi nevrednice. Nu are de fel cunoştinţă judecătorul care dă hotărârea, fără a asculta mai întâi amândouă părţile. Dacă iubeşti mai mult lucrurile acestei lumi, pricina este că nu ai văzut cele dumnezeieşti cu ochii curaţi ai credinţei noastre. Iubitorii de lume dau hotărârea pentru laudele lumii, cinstind mai mult ţărâna pământului şi mocirla, fiindcă n-au voit să asculte cealaltă parte a duhului; - şi pentru aceasta cinstesc lumea şi o doresc, fiindcă n-au cunoscut pe Dumnezeu. Căci atunci când cineva încearcă duhul, urăşte trupul; şi când se apropie de Dumnezeu, atunci defaimă toate dulceţile trupului. Nu te birui dar de împătimirea trupească, ca să nu te asemeni dobitoacelor, după David: „Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele şi s-a asemănat lor”. Adică, aflându-se omul în mare cinste zidit de Dumnezeu, nu a înţeles pentru care sfârşit l-a zidit, ci s-a făcut ca dobitoacele cele necuvântătoare, şi nu a cunoscut viitorul, adică amarul sfârşit al deşertăciunii lumii, ci numai a luat aminte şi a privit la cinstea şi folosul de faţă, pe care le avea înainte, fără a socoti viaţa cea viitoare.

Ceea ce face înţeleptul la început, cel nepriceput face la sfârşit. Este om înţelept acela care prevede mai înainte de a păcătui, ce are să pătimească. Şi însuşirea celui fără minte este să zică: nu socoteam să pătimesc atât rău, precum a zis acel nebun bogat iubitor de argint, în Iad. Nu te uita la acelea ce ţi le arată lumea, că toată folosinţa ei aleargă cu grăbire spre moarte.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 239-240)