Trebuie oare să-L întrebăm pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în vieţile noastre apar greutăţi, dezamăgiri şi ispite? Răspunsul la aceasta întrebare e dublu. Pe de-o parte, nu e un timp când n-ar trebui să-I descoperim lui Dumne­zeu ce este în inimile noastre. Inimile şi gândurile noastre trebuie să fie destăinuite lui Dumnezeu; trebuie să fie un dialog permanent cu El cu privire la absolut tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în vieţile noastre. Numai în acest fel pot fi curăţite, mântuite şi corectate gândurile şi sentimentele noastre. Prin urmare, a pune lui Dumnezeu această întrebare nu poate fi cu totul deplasat.

Pe de altă parte, Iisus nu L-a întrebat pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în grădina Ghetsimani i-a fost arătată crucea. N-a întrebat: „Tată, de ce Mi-ai dat acest pahar?” În schimb, Iisus s-a supus pe Sine voinţei Tatălui şi s-a rugat să fie întărit. „Părinte, dacă vrei, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc22,42; Mt 26,39). Iar când Iisus s-a rugat astfel, îndată „s-a arătat un înger din cer şi-L întărea” (Luca 22, 43).

Exemplul lui Hristos ne descoperă un adevăr al vieţii duhovniceşti: „de ce?” nu este cea mai importantă între­bare, dacă e să existe una. Îl putem întreba pe Dumnezeu „de ce?”, dar El poate să nu răspundă numaidecât la această întrebare. Uneori poate să nu răspundă cu anii sau chiar toată viața noastră. Dar când ne supunem voii lui Dumnezeu și ne rugăm pentru întărire, El răspunde numaidecât.

Pe Cruce Iisus S-a simţit părăsit. Cu excepţia Mamei Sale şi a câtorva puţini, toţi prietenii Săi, ucenicii sau mulţimile celor pe care îi vindecase, îi sculase din morţi, îi iertase şi învăţase, plecaseră de lângă El în momentele Sale de pe Cruce. În cele din urmă El S-a simţit părăsit până şi de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsit pe Iisus. Nici pe noi nu ne părăseşte. Crucea e o taină şi rămâne aşa. Părinţii Bisericii n-au încercat niciodată să formuleze un răspuns exhaustiv la „de ce?”-ul Crucii. Încercările teologilor apuseni n-au avut succes. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, punctul central era împlinirea ascultării de Dumnezeu care a adus realitatea Învierii şi a confirmat cine era Iisus. Această cale a ascultării e tocmai ceea ce Dumnezeu stabilise în infinita Sa înțelepciune pentru vindecarea şi restaurarea omenirii. Această cale a ascultării e tocmai ceea ce Dumnezeu stabilise în infinita Sa înțelepciune pentru vindecarea și restaurarea omenirii. Depinde de fiecare din noi să o acceptăm. În această acceptare cel mai important dialog cu Dumnezeu nu e întrebarea „De ce?, ci mai degrabă supunerea smerită exprimată în rugăciunea „Fie voia Ta!” şi „Doamne, dă-mi putere!”. Aceasta e calea lui Hristos şi calea creştinilor. Sfârşitul ei este Învierea din morţi.

(Ieromonah Calinic Berger, Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi, Editura Deisis, Sibiu, 2012, pp.174-176)