Doar vânturând patru dintre cărţile domnului Lucian Boia (România – ţară de frontieră a Europei, Jocul cu trecutul, Două secole de mitologie naţională şi proaspăta De ce este România altfel?), te laşi cuprins de un dor cumplit al emoţiei, îţi recapeţi, ca român, simţul pierdut al cerului şi, cuprins de duhul căutării, al săpării în trecut, simţi că răsfoieşti prezentul filă cu filă.

Măturisesc, în faţa Doxologiei, că nu am citit nicio carte a domniei sale (soţia l-a avut profesor prin anii 1982 – 1986, la Universitatea din Bucureşti, promoţia Bogdan Murgescu). Aceasta nu mă împiedică să mă pronunţ, ca preot, că-mi place stilul, că simt Adevărul, că sunt de acord cu abordarea. Biserica Ortodoxă Română îşi aşteaptă de mult (şi poate prea mult) un astfel de istoric.

Am fost tentat totdeauna să citesc realităţile şi invers, unele de la coadă la capăt, altele de la capăt la coadă. Limba română ne oferă multe situaţii de acest gen, dintre care amintesc: Eva – ave, noi – Ion, voi – Iov şi eu – UE.

Istoria este o Evă frumoasă care suferă, uneori martiric, deseori diabolic. Suferinţele Istoriei sunt şi suferinţele Bisericii în repetate rânduri, invers – rareori. Socialul şi duhovnicescul sunt două moduri de vieţuire care, din păcate, se împletesc atât de rar... Biserica trebuie să fie altfel decât societatea. A trăi veşnic înseamnă a te scutura de păcatele neascultării, curiozităţii, minciunii. Noi – ca pronume social absolut, nu putem urma, sau ne este foarte greu să urmăm Duhovnicescului Ion; Voi – ca sferă cuprinzând pe ceilalţi, pe cei străini, nu puteţi defini suferinţa, răbdarea, dreptatea lui Iov. Nu ştim nicidată până unde se poate întinde lumescul, unde se termină socialul şi unde începe bisericescul.

Este fundamental greşit ca Biserica să lucreze cu mijloacele societăţii (lumii). Armele Bisericii sunt altele decât armele Istoriei: Tainele, rugăciunea, postul, Sfânta Liturghie. Biserica nu trebuie să renunţe la acestea in favoarea nu ştiu căror proiecte, granduri, devize, parteneriate, – nu are nevoie  de astfel de hibrizi pentru cultivarea Mântuirii. Eu, chiar dacă citit invers dă prescurtatul UE, nu pot fi prescurtat. Eu sunt rupt din Dumnezeu, rimez cu Dumnezeu, nu sunt rupt din drac. Citiţi cuvântul drac invers. Omul nu are nevoie de carduri ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de carduri, şi nu văd nimic rău în asta, card de sănătate, card financiar etc., neînsemnând neapărat că lumea devine mai sănătoasă, mai îmbelşugată. Un istoric se arată mirat de ce atunci când erau demolate bisericile din Bucureşti, Biserica tăcea! Cred că şi Dumnezeu nu zice nimic în faţa dracului. Tace! Dar tăcerea lui Dumnezeu este altceva decât vorbirea lumii. Dumnezeu tace în istoria lumii, Biserica lui Dumnezeu a tăcut în istoria României. Dumnezeu vorbeşte în Istoria Mântuirii prin Sfânta Liturghie. Albania resimte şi acum întreruperea Liturghiei. Timpul liturgic este altfel decât timpul istoric. Istoria lumii îşi macină, cu dinţii tociţi la masa timpului, nisipul arzător şi fără cheag. Istoria Mântuirii toarce rugăciuni la sânul Eternităţii, prin cheagul Împărtăşaniei. În Biserică poţi fi muscă sau albină, în Istorie poţi fi şi una şi alta, cel mai mult muştele au împânzit istoria, albinele au ţesut lumină Bisericii din ceară curată. De aceea, domnul Boia (accentul pe a doua silabă)  dă gust şi culoare Istoriei. De aceea, domnia sa are dreptate când afirmă: Competenţa istoricului se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine. Da, conjugarea viitorului este ştiută doar de Dumnezeu. Eu aş vrea să cred că domnul Boia aparţine Bisericii lui Dumnezeu. Fie-mi îngăduită întrebarea, parafrazând: de ce este Biserica altfel?