De ce vă tot îndreptăţiţi? Toată scrisoarea dumneavoastră la asta se referă. E drept că dumneavoastră v-au revenit toate ocările şi mustrările. Sunt vinovat! Altceva este că aşa trebuie. Acum, desigur că v-aţi îndreptat. Ei, vi s-a mai aşezat sufletul? Trebuie şi e vremea să vă liniştiţi cât de cât. Să vă ajute Dumnezeu! Multă vreme o să staţi înţepenită? E rău să staţi în bătaia vântului. Înveliţi-vă cât de cât! Puteţi o zi, două să nu primiţi absolut pe nimeni, numai ca să vă liniştiţi.

Iar între timp citiţi câte ceva, rugaţi-vă câte puţin şi cugetaţi. Şi va veni pacea, ca ploaia pe lână. Iată că Dumnezeu v-a trimis un nou cunoscut. Simţămintele lui sunt demne de respect. Dar concluzia lui, că, dacă lui N.N., cel atât de bun la suflet, i se va întâmpla vreun necaz sau nenorocire, atunci el se va îndoi de pronierea lui Dumnezeu, este o concluzie greşită: nicăieri Dumnezeu nu a spus că virtutea îşi are toată răsplata aici, pe pământ. Ar fi fost înjositor chiar pentru virtute. Dumnezeu îngăduie uneori nedreptatea aici, pentru ca să-l înalţe pe cel ce o rabdă în veacul viitor.

Aţi început să citiţi câte ceva? Este timpul. Începeţi cu Macarie cel Mare şi treceţi apoi la Isaac Sirul sau la altul. Dar nu trebuie să rămâneţi aşa. Vă veţi sufoca, căci fără lectură ne sufocăm şi sufletul flămânzeşte. Dar cred că acum, în însingurare, vă ocupaţi cu aceasta. Pace vă doresc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, pp. 136-137)