Μή Κήρ !

De multe ori ne facem planuri și vise. Ne programăm și ne pregătim pentru ceva important sau poate pentru ceva mai puțin important în viața noastră. Și reușim în scopul nostru. Se realizează, odată ce ni l-am fixat ca țintă.

Sunt totuși și cazuri când planurile urmărite de noi nu își ating scopul. Întâmpină piedici și probleme fie personale, fie obiective. Prin urmare, pentru reușita unui lucru, nu suntem atât de siguri, dacă se va împlini sau nu.

Cu toate acestea, în cazul morții noastre, aceasta este „dincolo de orice îndoială”, adică este o certitudine faptul că odată, mai devreme sau mai târziu, ni se va întâmpla și nouă. Va bate și la ușa noastră. Și așa cum privim cu spaimă și frică și cu strângere de inimă la un om de-al nostru sau la un străin care se află în starea morții, tot așa ne vom afla și noi cândva. Și așa cum bat clopotele de doliu și ne cutremură, clopotul de la începutul și de la Sfârșitul slujbei de înmormântare, exact la fel se va face cu siguranță și în cazul morții noastre.

De aceea deși nu ne dorim moartea sau pe cea a celor apropiați, aceasta nu înseamnă că faptul morții este departe de noi. Pentru că moartea noastră și a persoanelor dragi nu depinde de noi.

Vechii elini aveau o vorbă stereotipă cu privire la moarte : Μή Κήρ[1] , nu zeița Κήρ! Nu o vrem sau nu vrem să avem vreo legătură cu această zeiță. Și cine era această zeiță? Ce le amintea și cu ce rău o puneau în legătură, încât să nu-și dorească prezența ei sau trimiterea ei? Era moartea, zeița care își făcea apariția, ori de câte ori murea cineva și ea îi conducea pe morți la ultimul lor lăcaș, la mormânt și la iad. De aceea se temeau de ea. Și de aceea era nedorită. Le amintea moartea. Zicând  Μή Κήρ! – alungau moartea departe de ei[2], cel puțin așa credeau.

Cu toate acestea deși este și rămâne pentru mulți oameni nedorită și lepădată, ea totuși cândva va veni, ca un fapt real. Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea (Psalmul 88, 49). Nu există om care să trăiască în lumea aceasta și să nu dea ochii cu ea, să nu o cunoască, zice Sfânta Scriptură. „A trecut floarea, s-a apropiat vremea secerișului. S-a albit părul, iar secerătoarea cheamă spicul”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Dar și realitatea zilnică ne dă această certitudine. Asemenea și buletinul de știri este plin de asemenea întristătoare informații. Și presa și presa electronică sunt îngreunate de anunțuri ale morților, mai ales a celor violente.

De aceea, oricât de mult ar progresa știința – și a avansat mult în privința oferirii ajutorului pentru înfruntarea multor boli, mai ales de nevindecat și a oferit o prelungire a vieții –, totuși omul continuă să rămână muritor, continuă să fie amenințat, să îl aștepte moartea, ultimul lui vrăjmaș (I Corinteni 15, 16). Astfel se teme și nu-și dorește omul moartea, cu toate acestea este inevitabilă și cel mai sigur fapt al vieții noastre.

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea si starea dincolo de mormant?, Editura Obștea creștin ortodoxă „Lydia”, Cipru, 2016)

[1] Κήρ, zeița morții la vechii greci.

[2] Din această rădăcină provine și termenul μακάριος, fericit, care înseamnă acela pe care îl distinge depășirea și biruința împotriva morții, precum și termenul ακήρατος, care arată pe acela pe care nu îl stăpânește frica de moarte.