Cândva, într-o anumită țară, împăratul a chemat un om aflat sub stăpânirea sa și i-a spus: „Îți voi încredința să stăpânești atâta pământ cât vei putea să înconjori alergând, începând de la răsăritul soarelui până la apusul lui”.

Omul nostru s-a pornit foarte devreme și a alergat kilometri întregi, pentru a străbate o cât mai mare distanță, care urma să devină marginea proprietății lui. Alerga și iar alerga, tot înainte… Și se tot gândea în sine: „Să alerg acum cât pot cuprinde mai mult, apoi mă voi întoarce”.

Când soarele a început să apună, s-a hotărât și el să se întoarcă. Soarele se lăsase însă destul de jos. De la multa alergare, inima a început să-i cedeze și când a ajuns în fața împăratului, în locul unde acesta îl aștepta cu suita, omul a căzut mort.

A alergat zeci de kilometri și a reușit, în cele din urmă, să „câștige” taman doi metri de pământ! Căci împăratul a poruncit să fie îngropat chiar în locul unde a căzut mort.

A alergat, îndemnat de marea sa lăcomie, pentru a dobândi câteva mii de acri și a avea „bunătăți multe strânse spre mulți ani” (Luca 12, 19), precum bogatul cel fără de minte din Evanghelie. Iar, în sfârșit, a pus mâna doar pe doi metri de pământ, atât cât era de ajuns trupului său mort.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 43-44)