Mi-a fost dat de multe ori să aud întrebarea: noi, creștinii ortodocși, ce avem de făcut astăzi, în aceste vremuri în care ne este pusă la încercare vigilența, în care ne străduim să ținem nesmintit calea cea dreaptă către Împărăție? Răspunsurile la o astfel de frământare se situează între două extreme, de la a considera că nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de mersul lucrurilor în lume și până la a decreta iminenta împlinire a profețiilor din Apocalipsă. Cam între aceste două poziții se înscriu, cu nuanțele de rigoare, mai aproape de o extremă sau de cealaltă, și alte opinii exprimate de clerici sau de mireni.
Singurul reper... sigur în toată această dezbatere (dincolo de invocatele opinii ale unor duhovnici mai mult sau mai puțin cunoscuți) nu poate fi decât Hristos și Evanghelia Sa. Evanghelie în care ne este relatat un episod din viața pământească a Domnului numit al “umblării pe mare“. În biserici îl puteți auzi lecturat la duminica a noua după Rusalii (a se vede Matei 14, 22-33). La a patra strajă din noapte, adică undeva pe la orele trei ale dimineții, în mijlocul unei furtuni cumplite care făcea imposibilă înaintarea corăbioarei în care se aflau ucenicii Săi, Domnul le apare mergând pe apă. Ceilalți par a nu crede (și nu puteau să se bucure) că a venit la dânșii Domnul în carne și oase, însă Petru, năvalnic și nerăbdător cum îi era felul, cere binecuvântare pentru a merge pe apă la Iisus. Numai că, în timp ce mergea pe apă cu ochii țintă la Mântuitorul, la un moment dat, văzând vânturile și valurile din jur, “s-a temut“ și a început să se scufunde. Cu alte cuvinte își mută privirea la furtună și pierde nu doar contactul vizual cu Cel care este “Calea, Adevărul și Viața“ (Ioan 14, 6), ci pierde însăși legătura directă cu Fiul lui Dumnezeu, cu puterea Celui care îl ținea la suprafață.
Astăzi se întâmplă același lucru cu cei care, chiar și din râvnă sau din dragoste prea mare pentru Hristos, ies din corabia Bisericii voind să se desprindă de cele ale lumii și să ajungă mai repede lângă Domnul. Cât impetuozitatea acestui gest se face cu binecuvântare și cât privirea este duhovnicește îndreptată spre Mântuitorul, e posibilă minunea lunecării harice pe marea învolburată a smintelilor lumești. Dacă însă, la un moment dat, ne speriem de puterea demonică a unor vânturi care ne biciuiesc fața și amenință să ne cuprindă pământeasca noastră existență, dezlipindu-ne astfel privirea și inima de Hristos, atunci începem să ne scufundăm.
Și încă nici aceasta nu ar fi de o gravitate insurmontabilă. Că și Petru, văzând că se scufundă, și-a întors din nou privirea la Hristos, strigând din tot sufletul: “Doamne, scapă-mă!“. Problema intervine atunci când nu realizezi că spaimele tale sunt cele care te scufundă și că soluția e atât de simplă: reîntoarcerea la Hristos, punerea Lui în centrul vieții noastre clipă de clipă. Astfel de oameni încep să se agite cu toată ființa lor, dând cu putere din mâini și din picioare pentru a nu se îneca. Perorează împotriva tuturor pericolelor (reale sau nu) care amenință corabia Bisericii, convinși fiind că singura soluție este să purcedem la lupta cu toate drăcoveniile din lume. În loc să se transforme în rugăciune sfâșietoare către Domnul, strigătele lor se distorsionează în țipete inflamate, acuzatoare către furtunile din lume și către cei care nu fac la fel ca ei. E ca și cum Petru, în loc să strige cu umilință pe Iisus, ar fi început să țipe la ceilalți apostoli și ucenici să vină în apă alături de el și să lupte cu furtuna.
Iar dacă ai înțelepciunea de a rămâne în corabia Bisericii, în loc să cobori în apele tulburi ale acestei lumi, cei care, din neatenție, s-au trezit în mijlocul mării, te etichetează imediat drept un trădător, un laș, un apostat, un lipsit de har etc. Mai mult, ajung să creadă că ei sunt, în realitate în corabie, iar cei din corabie sunt doar niște bieți rătăciți. Și lansează ocări și afurisenii, ignorând mâna pe care Biserica le-o tot întinde, ca o mamă răbdătoare și cu o dragoste care “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă“ (1 Corinteni 13, 7). Pentru că, nu-i așa, doar “dragostea nu cade niciodată“ (1 Corinteni 13, 8), nici măcar în marea agitată de ură și de dezbinare a acestei lumi.