Dumnezeu, când a făcut pe om, a sădit într-însul o dumnezeiască scânteie de luminare (Facerea 2, 26), ca un cuget mai călduros și ca un cuvânt povățuitor minții omenești, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească ce se numește conștiință. Chipurile ei erau puțurile săpate de Iacov, pe care le astupau filistienii (Facere 26, 15). Acestei legi, supunându-se patriarhii și toți sfinții, înainte de a se fi dat Legea cea scrisă, au plăcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta (conștiința), pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit Legea cea scrisă, ne-au trebuit sfinții proroci, ne-a trebuit însăși venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca să o lumineze și să o învieze, ca să aprindă iarăși scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor.

(Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, p. 48-49)