De ce ne simţim pierduţi când vine momentul să ne rugăm?

Când vine momentul întâlnirii în rugăciune cu Dumnezeu şi dorim să ne înfăţişăm înaintea Lui, adesea ne simţim pierduţi, fiindcă nu ştim care dintre aceste personalităţi sociale este persoana umană adevărată şi nu avem nici o cunoştinţă despre adevărată noastră identitate.

O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Şi, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înşine, ci ne vine foarte greu să fim adevăraţi şi în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalităţi sociale diferite, uneori cu neputinţă de recunoscut de către alţii şi chiar de noi înşine.

Iar atunci când vine momentul să ne rugăm şi dorim să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, adesea ne simţim pierduţi, fiindcă nu ştim care dintre aceste personalităţi sociale este persoana umană adevărată şi nu avem nici o cunoştinţă despre adevărata noastră identitate. Cele câteva persoane succesive pe care le înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu nu sunt sinele nostru. În fiecare dintre ele există ceva din noi, dar persoana întreagă lipseşte.

Din acest motiv, rugăciunea care s-ar putea ridica cu putere din inima unei persoane adevărate nu-şi poate afla calea între „oamenii de paie” succesivi pe care-i prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceştia rosteşte un cuvânt care este adevărat în felul său, deosebit, dar nu exprimă celelalte personalităţi parţiale pe care le avem în timpul zilei. Este extrem de important să ne găsim unitatea, identitatea noastră fundamentală. Altminteri, nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în adevăr.

(Mitropolitul Antonie de SurojRugăciunea care aduce roade, Editura Doxologia, 2014, pp. 30-31)

De la același autor

Ultimele din categorie