Aşa cum pentru unii „dă bine” să meargă duminica la biserică ori să fie văzuţi pe la hramul vreunei mănăstiri celebre, tot aşa, a devenit o modă ca unii să-şi boteze pruncii la mănăstire. Şi motive (omeneşti) or fi multe: „mi-s dragi părinţii de acolo, slujba e frumoasă, peisajul e superb” şi aşa mai departe.

Mulţi nici nu-şi pun această întrebare: e bine să-mi botez copilul la mănăstire? Iar aceasta se întâmplă pentru că în prea puţine parohii mai există cu adevărat o înţelegere dreaptă a caracterului de comunitate pe care îl are parohia. Iar dacă noi nu mai trăim în parohiile noastre ca într-o comunitate (în care să ştim într-un mod viu unul de altul), atunci pare firesc să nu ne mai punem o asemenea întrebare şi putem să mergem să ne botezăm copii oriunde, eventual chiar şi acasă, cultivând şi mai mult duhul individualist în care ne afundăm din ce în ce mai mult.

Dar dacă am începe să conştientizăm că fiecare, în parohia noastră, suntem chemaţi să fim membri ai unei comunităţi, am avea şansa să conştientizăm că botezul unui copil este un act eclezial care înseamnă încorporarea unui nou membru în sânul comunităţii noastre. Or parohia este comunitatea care are menirea de a-l încorpora pe noul membru, nicidecum mănăstirea, pentru că nu cred că cineva are de gând să-şi închinovieze copilul într-o mănăstire încă din ziua botezului. Noul membru poate fi primit şi asumat doar de comunitatea din care face parte, nicidecum de monahii unei mănăstiri. Monahii pot primi în mijlocul comunităţii lor pe cei care doresc să îmbrăţişeze viaţa monahală, dar nu pe pruncii nou-botezaţi. Iar dacă botezul se petrece în mănăstire asta nu face decât să contribuie la cultivarea duhului individualist de care vorbeam. „Eu şi familia mea mergem la mănăstirea cutare şi ne botezăm copilul, în linişte, şi am rezolvat problema”... Iar botezul devine o „afacere” privată, o chestiune de familie.

Nu e de neglijat nici faptul că în marea lor majoritate aceste „afaceri private” nu se desfăşoară nicicum în chip euharistic, adică în legătură directă cu Liturghia, iar noul botezat este lipsit de şansa de a-L primi pe Hristos în timpul Sfintei Liturghii, în duhul de rugăciune al întregii comunităţi, şi este împărtăşit doar cu Sfintele uscate care se dau doar celor neputincioşi, bolnavilor şi paraliticilor.

E timpul învierii comunităţilor parohiale dacă nu vrem să ajungem (sau să rămânem) doar nişte paralitici care ne târâim de la o zi la alta, de la o Liturghie la alta, de la un post la altul şi dacă vrem să nu mai trăim ca roboţii, să facem lucrurile doar pentru că aşa se fac, doar pentru că aşa am auzit, doar pentru că aşa ne-a spus nouă cineva. E timpul să dăm viaţă vieţilor noastre!