Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înţelege, adică Se simte pe Sine Însuşi neîntrerupt ca Stăpân.

Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat şi prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.

Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El Însuşi face aceste lucruri” (Ioan 14, 10).

Cuvântul este marea şi desăvârşita putere de afirmare, ca omul şi întreaga Creaţie, în deplină simţire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul şi prezenţa Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.

Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putinţă, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cunoscut şi să fie auzit şi ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului cu toată frumuseţea şi podoaba lor. „Eu le-am arătat lor numele Tău” (Ioan 17, 26).

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 64)